tu, azazele

ție îți spun, năpârcă,
ce torni cucută pe limba
omului în care zaci
și spini pe degete
îi crești, taci!

te știu demult,
de când te-ai cuibărit aici
și îmi spui ce să vorbesc,
taci ca să tac și
dormi ca să trăiesc.

te-am acceptat
crezând că așa te stăpânesc,
viclene, tu m-ai făcut să cred
așa cum m-ai făcut să otrăvesc
prin limbă, prin vorbe și nevorbe
să omor sclipiri de ochi și să rănesc.

acuma taci.
am să mă iau ce mi-am rămas
și dezlipit de solzii tăi
eu am să ies din mine și te las
și am să plec tăcut să mă renasc
în cel care iubește, nu lovește.