Terapeut, consilier, duhovnic

Terapeut, consilier, duhovnic.

Terapeutul meu are cuvintele înșirate pe o ață
legată la un capăt cu trei noduri.
Îl port mereu în buzunar
și îmi vorbește între degetele de la mâna dreaptă.

Întotdeauna îmi vorbește,
în microbuzul spre Moara Vlăsiei,
în trenul spre Timișu de Jos,
în autocarul spre Mangalia
sau în avionul către Bruxelles.

Întotdeauna îmi vorbește,
când mă fac mic să nu mă vadă nimeni,
când sunt sus și îmi vine să strig că sunt sus,
când sunt jos și tac și tăcerea îmi sună spart
ca o tobă găurită de întâmplări.

Consilierul meu s-a născut din lemn de trandafir
și m-a costat 80 de riyali, cam tot atâția lei.

În prima ședință mi-a spus că miezul meu,
adică ciudățenia caldă și fragilă aflată în mijlocul pieptului,
se află departe de aici, într-un loc unde nu poate fi atins.

Cum se cheamă locul acela și cum arată, l-am întrebat.
Construiește-l tu, m-a îndemnat, iar după ce termini lucrarea
atunci mai stăm de vorbă.

Duhovnicul meu de lemn are de trei ori câte unsprezece cuvinte la el,
fiecare din ele o treaptă spre miez, spre orașul pe care i l-am ridicat,
fiecare din ele născătoare de linii drepte –
perpendiculare între oraș și creștetul capului meu.

Terapeutul meu are doar cuvinte perpendiculare,
cu sensuri unidimensionale în care nu există trecut și viitor
ci numai și numai prezent.

Consilierul meu are putere asupra spațiului și timpului.

Când îl strâng puternic în pumn, fiecare gând de aici
mi se sfărâmă departe în orașul pe care doar eu știu cum îl cheamă
și se preface în nisipul din care îmi ridic, apoi, alte ziduri.

Fiecare teamă de aici se împrăștie departe în oraș
și se lipește ca mortarul de ziduri, întărind tencuiala.

Acum, acum, acum,
așa îmi zice când îl strâng puternic în pumn,
trăiește acum, gândește acum,
acum se întâmplă totul,
nu te duce mai departe de acum pentru că
acolo nu se află nimic
în afară de umbre.