Sînteți frumoasă, doamnă

Sînteți frumoasă, doamnă, dar nu știu cum aș putea să vă spun asta.
Frumosul e atât de vag iar dumneavoastră atît de clară
încît dialogul nostru trebuie să înceapă de la concretul „a fi acum”
înspre difuzul „a fost cîndva”, odinioară.

Pentru că între „sînteți” și „frumoasă” se ascunde un timp măsurat
nu în secunde ci în puls, în bătăi de inimă mai mult sau mai puțin
egale cu prezentul despre care știu că se va încăpățîna să râmînă nedus
în trecut; toată viața aș putea simți și retrăi, după aceea,
prezentul acesta de acum, între două cuvinte ascuns.

Cum aș putea să vă spun, doamnă, că sînteți frumoasă,
cînd uitați ce tulburare a timpului riscăm…