Sfârșit (ultima felie de pâine neagră)

Într-o seară, marele han Ogodei și-a simțit calul molatec și vălătucit, ca un abur.
A încercat să îl strunească apucându-l strașnic de coamă,
dar aceasta s-a ridicat în sus fumurie
cu tot cu gât de cal
cu tot cu greabăn de cal
cu tot cu cele opt picioare ale lui Sleipnir
cu tot cu zece mii de războinici din urmă
ca un fum s-au ridicat către cer
și în stepă s-a auzit trâmbița
a-ummmmmm

Așa se termină o pâine neagră.

Nu cu un strigăt, ci cu ochii în jos,
acolo unde, de la înălțimea capului meu,
văd un trup apăsat cu tălpile pe pământ
și înțeleg că așa stau lucrurile,
că trupul nu va zbura niciodată
ci numai cel ce îl vede de sus în jos va zbura
ca un corb, ca un înger,
va călări ca un mongol,
va rătăci prin păduri ca un nordic
până când cel ce se vede de sus în jos
va obosi zicându-și e prea mult ce am simțit
și atunci corbii, îngerii, mongolii și nordicii
vor căpăta o culoare vânt-vineție și își vor pierde încet forma.

Vor dispărea ca un abur înapoi în sinele de unde au ieșit
lăsând în urmă măști, icoane și altare.
Pe unele le voi purta din când în când,
pe altele voi îngenunchea știind, acum,
că îngenunchez de fapt în mine.

Astăzi sunt plin și rotund.
Mă cuprind.

Gata.