Schiță tristă

Ar fi absurd să te aud, să te înțeleg, să încerc să te înțeleg
atâta timp cât știu că ai contur.
Îl văd peste tine ca pe o aură desenată cu creionul chimic,
întunecată de jur împrejur.

Tu îmi vorbești, eu nu aud și mă gândesc că tu nu ești completă.
Pari doar o schiță, știi?
Doar un contur, o formă mărginită din care ies, din când în când,
cuvinte și priviri.

De ce nu ești completă? Când te-ai oprit din lucru și nu te-ai mai pictat?
De ce ai renunțat?
De ce ai rămas așa, punându-mă pe mine în situația de a ignora ce spui,
de a nu îmi fi păsat?

Tu ești o schiță tristă iar eu nepăsător și-așa nepăsător îmi pierd,
câte un pic, din starea de a fi om.
Probabil voi ajunge la rândul meu o schiță, lipsită de culoare,
lipsită de a simți ce înseamnă să fii om.