Sâmbure

Scânteia nu s-a stins.
Îmi duc mâna la buzunarul de la piept, o simt.
Îmi zice: poți, poți, poți orice.
Ha, exclam râzând, tocmai eu dintre toți,
tocmai eu cel rupt, sfâșiat, să o am,
tocmai eu, cel ce mi-am lăsat organele ofrandă
toate în afară de ficat,
tocmai eu să înțeleg
că lumea e un strugure
prin pielița căruia se văd sâmburii.