Dragoş Şerban în 
M-a întrebat Mara dacă am curaj să îmi schimb viața. Da, suflete, îi zic. Pot să o schimb sau pot să mi-o întorc pe dos cât ai clipi. Eu pot orice.
Într-o minunată dimineață de vară am să mi-o schimb pe un pumn de mărgele așa cum altul a schimbat întreaga lume pentru un pumn de taleri. Așa cum în altă seară de vară m-am culcat unul și m-am trezit doi. Vezi tu, aici e o taină mare pe care nici eu nu am apucat să o deslușesc. Nici Mara nu și-a deslușit încă sensul și nici pe al meu nu l-a înțeles.
M-am trezit doi, zic, pentru că cel care care s-a culcat nu a murit, el doarme încă liniștit. Și totuși din el s-a trezit altul. Păi cum vine asta, o să mă întrebi, din unul să răsară încă unul? Și eu am să îți răspund că așa e viața.
Era vară atunci și tot vară va fi și în ziua în care eu am să mă culc doi și am să mă trezesc unul singur. Dar ce spun eu doi, am să mă culc nouă! Și tot unul singur mă voi scula. Pentru că tot timpul pe care l-am sorbit lacom până acum din toți și din toate va înceta să mai existe în forma sa știută. Iar eu mă voi regăsi pe mine ascuns în piatra asta rece din care mă sculptez.
Ruinele din Shatili așa s-au născut, din pietrele din Khevsureti peste care timpul a trecut apoi a murit frumos peste ele. Ca o eșarfă a murit timpul peste ele, mai știi eșarfa ta pe care o purtam la gât? Îți promit că o voi lăsa să cadă peste ruinele din Shatili. Să fluture frumos, așa, pe ultimul ei drum, zburând peste cel care a fost timpul oamenilor. Timpul meu și al tău.
Da, suflete, eu pot să îmi schimb viața și pot să îmi schimb timpul. Asta e menirea mea, să fac negustorie cu pietre, cu mărgele, cu eșarfe de mătase și cu timp – cu timpul meu, cu timpul tău, cu timpul lor.
Am să îmi schimb viața și am să te schimb și pe tine cu o piatră din care nu eșarfe întimpurite am să mai sorb, ci am să îmi sculptez din ea mărgele și am să mă sculptez pe mine.