Rânduri pentru Mara

Citesc.

Am fost prizonierul propriilor alegeri. De fiecare dată când am ales, vechiul drum s-a oprit și un altul a început. Eu am murit puțin și m-am născut puțin după aceea.

Dacă sensul vieții mele au fost acele decizii, atunci viața mea nu a avut sens: nu eu am fost cel ce a decis. Eu am fost un simplu observator, am fost omul-punct ancorat pe cer deasupra unui haos, deasupra unei bătălii între oștirile cerești din mine și legiunile întunecate, tot din mine. Din când în când, câte un soldat – alb sau negru – se oprea din luptă, ridica sabia deasupra capului și spunea „acum, va fi așa”. Și așa era.

Și din momentul următor totul se schimba și omul-punct vibra într-o nouă realitate.

Îmi amintesc perfect aceste rânduri. Le-am scris într-o perioadă de calm, în care totul părea că se liniștise în jurul meu sau nu se liniștise, doar simțurile mele se atrofiaseră și nu mai percepeau înconjurul propriei existențe. Nu îmi mai păsa de ce se întâmpla în afara sufletului meu, iar acum înțeleg că asta poate să vină în viața unui om din prea multă durere.

În cele din urmă, inima se obișnuiește și durerea devine din ascuțită surdă, iar omul, ca și câinele ținut în lanț și bătut, se înrăiește, se încâinește, devine o fiară surdă la strigătele prietenoase din jur. Și mușcă, dacă poate.

Dar nu despre asta era vorba atunci. Pe atunci, nu știam aceste lucruri, nici nu simțeam durerea așa cum am învățat să o stăpânesc după aceea. Adevărul este că mi-a fost teamă de decizii, mi-a fost teamă de consecințe și m-am lăsat dus de vânturi și furtuni doar pentru că îmi era comod să dau vina pe ele după aceea, în eventualitatea în care aș fi fost izbit de țărm, și aș fi zis cinic: așa a fost să fie. Nu eu, valul m-a adus aici.

Asta s-a întâmplat și atunci când am plecat singur, iar Ea a rămas să îmi asculte gândurile de departe.

Dau pagina.

Mi-e dor de tine, Mara. Am greșit plecând, am căutat liniștea când de fapt liniștea mea ești tu, așa ai fost și vei fi mereu. Uite, aici am înțeles. Am renunțat la tot ca să găsesc un vis, un răspuns. Am fost sigur că îl voi găsi în munții de aici. M-am împietrit și eu ca ei. Suflete al meu, eu nu am nevoie de răspunsuri, noi nu avem nevoie de întrebări. Noi avem doar nevoie unul de altul. La ce bun să aflu secretul lui Prometeu cel înlănțuit în Caucaz, la ce bun să aflu secretul focului și al zeilor când, de fapt, existența mea fără tine este știrbă? Am nevoie de tine ca să fiu întreg, am nevoie de tine pentru ca viața mea să își împlinească menirea. Era atât de simplu, iar eu am ales ca drumul să fie atât de încâlcit și distanța între noi atât de mare. Am luat decizii care nu pot fi schimbate, când am să mă întorc voi fi altul, deja sunt altul și nu știu dacă viața asta a noastră mai are timp și pentru noi. Nu știu dacă ne mai cuprinde timpul, Mara. Timpul nostru de acum.

Aici am realizat prima dată că greșeala îmi aparținea, era a mea, eu alesesem, nu o eventuală soartă, nu o față a unui zar aruncat pe drum înaintea pasului meu.