Dragoş Şerban în Saltul acela, of, saltul acela din noapte
când tălpile înroșeau podeaua în cădere
iar când se ridicau lăsau, izbind,
icnind, câte un pic-picuț de sânge
ca fluturele care în zbor își pierde,
chinuit, câte-un suflețel de aripă.
Dansează, întemnițatule, dansează
aici în tăcere, în acest întuneric,
peste aceste pietre ce îți cântă
de dor, de amar, nu ești singur aici
și nu-i noapte să ascundă lumina din tine:
în temniță am fost și ați venit la Mine.
lasă-ți sângele jos și cu talpa desculță
te suie pe pietre, pe fluturi și aripi,
în saltul acela din noapte.