Primul drum spre ea, ultimul drum dinspre ea

Plecarea

Primul drum spre ea începe cu un oftat cald care trece prin inimă în stomac.
Apoi autobuzul și transformarea călătorilor într-o masă amorfă
de „nimic altceva în afară de tine nu mai contează”.

Iar în tot timpul ăsta gândurile, multele gânduri răzlețe
vibrând între vis și raționament.

Visul care proiectează imagini, secvențe, discuții probabile.
Raționamentul care programează oprirea la florărie,
care identifică traseul cel mai scurt,
care calculează minutele și pașii.

Și tu, între vis și raționament, te miști ca un robot,
știi atât de limpede ce ai de făcut
încât te uiți că exiști.

oo

Întoarcerea

Ultimul drum dinspre ea începe cu un abur rece dinspre stomac înspre frunte.
Inima tace, ticăie încet, parcă în șoaptă, se știe vinovată și tace mâlc.

Apoi autobuzul spre stația căruia nu te mai îndrepți pentru că simți nevoia să mergi pe jos.

Iar în tot timpul ăsta gândurile, multele gânduri răzlețe
vibrând între vis și raționament.

Visul palid al viitorului care nu mai pare să se întrezărească.
Raționamentul care îți explică tăios că s-a terminat și că e timpul să te ocupi
acum și de altceva, de muncă, de renovare, de curățenie.

Și tu, între vis și raționament, începi să te miști ca un om
pentru că, rând pe rând, călătorii de lângă tine capătă chip și îi vezi,
așa cum observi pentru prima dată detalii precum cerul, frunzele.

Și te agăți de ele ca de ultimul frumos din lumea aceasta.
Nu mai știi atât de limpede ce ai de făcut
încât, iată, înveți din nou să exiști.