Podoaba de chihlimbar

sunt mai fragil decât podoabele de sticlă ale soției mele
când inima mi se strânge atinsă de ghearele șoimului
iar sângele se risipește într-un șuvoi subțire
purtat în sus ca fumul de tămâie
și zice
vin la tine, tată,
inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere
ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos
încă neînvățat cu bățul

până jap! prima gheară
până jap! a doua gheară

până pic! ultimul strop din mine se prelinge chihlimbar
păstrându-mi sufletul prins acolo
unii îl mângîie
alții îl privesc înfricoșați
doar o femeie frumoasă l-a prins cu un șnur
și îl poartă în jurul gâtului în chip de podoabă
crezând că mă are întreg și frumos,
neintuind fragilitatea punctului numit inimă,
limita universului observabil
dincolo de care un câine maro așteaptă în lanț.