Pasărea din colivie

Problema cu binele e că pe măsură ce îl cunoști, descoperi cât rău e în jurul tău și în tine. Dacă pe cel din tine îl poți provoca, cu cel de afară nu ai ce să faci decât să lupți, sacrificându-te, sau să te ascunzi în singurul loc în care te mai simți în siguranță: în tine însuți, departe de oameni.

Am deschis odată ușa unei păsări căreia îi murise perechea. Nu a ieșit. Am întins mâna să o scot afară și a zburat. După un minut s-a întors speriată și a intrat la loc în colivie. Avea toată lumea și cerurile în fața ei, a ales să se întoarcă să moară în cușca ce îi devenise casă. Pentru ea, aripile erau făcute pentru a-și ține echilibrul în timp ce țopăia de pe un leagăn pe altul în colivie. Zborul devenise inutil.

Totuși, trebuie că aventura din afara coliviei a urmărit-o tot restul vieții sale scurte și chiar o fi visat-o uneori, atât cât poate o pasăre să viseze. O pasăre care visează zborul.