Omul șoim

Poate că preotul Ur e aici să îmi arate că nimic nu se va sfârși.
Nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
șacalii vor scheuna în unghere la fel de rușinați,
numai lăcustele se vor împuțina,
una câte una se vor ascunde înapoi în om
ca o interiorizare,
apoi omul se ia cu alte treburi și uită,
vreme de cinci mii de ani nici nu mai știe că le are
până când din spatele unei coloane apare un preot fără vârstă
cu ten măsliniu și capul pleșuv zicând
nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
nu te teme, spune preotul povestindu-se pe sine povestind
și nu doar cuvintele i se amestecă ci și timpul rostirii
când acum, când atunci, când fiind, când nefiind,
nu te teme, spune preotul lipindu-se de spatele meu
ca un plămân despicat ce prinde a respira
aerul despre care nu știi că e aer
și eu mă chinui încruntat să îl înțeleg,
trăiesc cu impresia că surprind frânturi familiare,
cuvinte și înțelesuri uitate,
el bate atunci cu sandaua în podeaua de piatră supărat de strădania mea –
asta încerci tu să faci, Nenet?
copil fără minte, te împiedici de forma ideilor?
ASCULTĂ-MĂ DINCOLO DE ELE
a prins a urla
iar eu am înțeles ce vrea fără să înțeleg ce spune,
am văzut prin ochii lui ochii mei
căprui cu pete castanii,
prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze
pe care cineva le-a sărutat mai demult
pe care cineva le va mușca cu ochii închiși
fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim
și că înăuntrul său așteaptă tremurând toate lăcustele Egiptului
născute din aur și plumb
așteptând un singur semn ca să iasă,
una câte una
sau toate deodată.