Dragoş Şerban în suntem bine?
da, suntem bine, zic,
timp în care sub pleoapele mele închise văd ochii doi și goi
ai salamandrei fără corp
(nu știu de ce cred eu că e o salamandră
în jurul mărgelelor negre și rotunde)
da, suntem bine, iubita mea,
dar o văd cum crește lucioasă și rece
în spatele pleoapelor mele închise
unde, oricât m-aș chinui,
nu se mai face întuneric nici noaptea.
știi, dacă aș reuși să mă întunec
nu i-aș mai vedea ochii mici
ca două mărgele rotunde și negre;
în întuneric, tristețea ei nu ar mai fi
iar ochii ei n-ar mai vedea
un suflet către care degetele întinse strigă acuzatoare: tu!
da, suntem bine, dar uite că sunt condamnat la lumină:
să văd, să știu, să fiu văzut, să fiu.