Nu, prietene

aș cânta despre flori
despre cireși, despre tei,
despre palmele zdrelite de spini,
unghiile mele care au săpat adânc în pământ
căutând, căutând,
încercând să reînvie ce mai e de înviat
așa cum am învățat de la mamaie –
punând rădăcina la loc
mi-e dor de ea
și din dorul ăsta am învățat că nu,
nu totul învie,
ea nu va mai fi aici să îi spun că mi-e dor,
nu toate rădăcinile prind sevă la loc
iar eu, ca orice copil, am greșit,
am crezut că timpul e infinit
că, lasă, avem tot timpul din lume să ne spunem mi-e dor,
să ne îmbrățișăm,
îmi aduc aminte mirosul ei, îl simt în nări
așa cum simt acum pământul ăsta ud,
ca orice copil am greșit
ca orice copil m-am temut
a fost primul om care m-a iubit
și a știut să mi-o arate,
de la ea am învățat asta,
lucru mare să știi să îți arăți sentimentele
atâtea câte sunt, atâta cât mai sunt,
ca orice copil am greșit crezând că nu există prea târziu,
uneori aflăm asta de abia la final,
precum Mihai care a iubit-o pe mama toată viața
și înainte să moară i-a lăsat un buchet de flori lipit de clanță
de ce nu ai sunat, l-a întrebat ea,
nu am vrut să mă vezi așa,
i-a răspuns el bolnav și bătrân apoi a murit,
a murit așa cum mor toți, așa cum se duc toate,
lăsând în urmă puțin sau nimic,
lăsând în urmă întrebări – ce ar fi fost dacă,
nu, nu, prietene,
cireșii nu sunt veșnici,
nimeni nu știe dacă și la anul vor înflori,
nu, nimeni nu știe dacă rădăcinile se prind,
doar copiii cred asta
iar eu, în sfârșit, nu mai sunt copil,
cuvintele trebuie rostite acum
iar morțile, ei bine morțile trebuie acceptate,
iarna asta a fost doliul meu
eu trebuie să merg mai departe
eu încă sunt aici
cu palmele zdrelite de ghimpi,
murdar de noroi,
eu trebuie să merg mai departe
să înghit fiecare din morți ca un pământ
rotund și neasemuit de întins,
cu obrajii albaștri și verzi,
eu trebuie să am grijă de cei ce există
să le spun că mi-e dor,
să le spun că iubesc
că trăiesc