Noe și peștele

Noe (alayhi as-salam) trebuie că s-a simțit tare singur pe arcă,
stând la cârmă cu un porumbel la piept.

Singur între toate sufletele gălăgioase din lume
ocupate să miorlăie, să behăie, să ciripească, să rumege,
singur între toate sufletele adunate acolo ca într-un pește.

Responsabilitate sau menire? poate că s-a gândit,
poate că i-a trecut gândul ăsta, întrebarea asta prin minte.

Santiago, îl întrebă Hemingway într-una din seri,
nu-i așa că peștele tău e devorat de la interior
câte un pic de durere, plăcere, agonie, orgasme dulcegi?

Nu-i așa că în cele din urmă se va risipi el însuși de pe oase
și fiecare bucată de carne va trăi singură lîngă altele singure
iar tu vei mai rămâne cu un schelet legat de arcă,
să îl numim conștiință colectivă?

Pe mine mă cheamă Noe, i-a răspuns.

Porumbelul s-a uitat atunci mirat la Hemingway
și s-a cuibărit și mai strâns la pieptul său
care mirosea, nu știu cum, a lapte.