Negustorul de mătăsuri: Poate omul este condamnat să iubească

A fost un punct în viața mea când din solitudine am descoperit contemplarea, iar de aici a început înțelegerea.

Prima dată studiul, la început difuz și eratic, trecând rapid prin subiecte cu superficialitate și delăsare, dar o delăsare nu din lene, ci din grabă și din dorința de a acumula rapid, de a ști. Altfel spus, din curiozitate, una amplificată de pasiune și de fascinația descoperirii, mergând până la manie.

Treptat, graba s-a domolit pe măsură ce din haosul inițial s-au născut priorități și subiecte preferate.

Studiul continua natural, fără vreun obiectiv concret în afară de acela al cunoașterii și satisfacerii curiozității. Continua neimpus, lipsit de termene și emoții, ceea ce astăzi îmi dă motive să cred că în absența curiozității de care am vorbit, deci în absența pasiunii, actul cunoașterii crește în om ca sămânța care germinează pe întuneric. Se înalță rapid, dar se ofilește și moare în scurtă vreme.

Copilul învață, în primii ani de viață, mai ales prin explorare. Curiozitatea de a își folosi toate simțurile este cea care îl împinge să atingă, să muște, să simtă gusturi. Suntem programați din naștere la curiozitate, suntem condamnați să ne punem întrebări. Faptul că există însă oameni care nu și le pun, care și-au pierdut acest impuls al curiozității, nu se datorează geneticii, ci unei alcătuiri sociale care, uneori, îl face pe individ să asocieze cunoașterea cu un exercițiu agasant și impus. El este condamnat la tăcere, la obediență și la a avea limite. Pentru că această stare contravine aceleia din miezul ființei sale, acolo unde îngemănarea unor gene îl face să fie om și mai ales un om curios, el devine trist și resemnat. Simte că ceva este în neregulă, că ceva s-a pierdut, apare sentimentul vieții irosite. Individul renunță la luptă, iar pentru că viața e o luptă renunță la ea.

De aceea, câteodată, acești oameni mor pentru că aleg să moară. Sunt deprimați, se spune, și încă nu îmi este clar dacă asta se datorează unui dezechilibru chimic în organism sau contradicției pe care am intuit-o, o contradicție între ceea ce trebuie să fie un om și ceea ce ajunge el de fapt.

Dacă ipoteza mea e corectă, asta înseamnă că totuși există un drum, un destin, sau cel puțin o direcție a evoluției. O direcție evolutivă individuală ea însăși consecință a altei evoluții, cea a speciei om. Dacă individul se abate de la această direcție, apare dezechilibrul, cu toate consecințele sale.

Nu voi afla niciodată dacă am sau nu dreptate, nu mă preocupă cercetarea aplicată; dar dacă am, ar însemna că vindecarea unui om care suferă din pricina pierderii direcției este simplă: trebuie doar să afle și să înțeleagă cine este și unde trebuie să ajungă. Răspunsul este doar în el și îl poate afla din instinct.

Bineînțeles că teoria nu se aplică doar în cazul curiozității și limitării ei.

Pictură de: Edvard Munch

Poate omul este de asemenea condamnat să iubească, așa cum este condamnat să fie curios.

Iar aici, iată, am deja un martor pe care îl pot diseca fără să renunț la etică: pe mine însumi.

Am fost condamnat să iubesc? Desigur, nu eu am ales asta, s-a întâmplat. Pe Mara nu am cunoscut-o îndreptându-mă spre ea cu gândul gata, de acum o voi iubi pe femeia asta. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi iubit-o? Nu știu. Probabil, aș fi căutat-o pe ea în altă femeie, pe ea fără ca măcar să o cunosc. Sunt încredințat de asta pentru că niciodată nu am simțit același lucru pentru altcineva.

Asta înseamnă, oare, că suntem condamnați nu doar să iubim, ci să iubim pe cineva? Genetic este imposibil. Doar dacă nu accept o a doua ipoteză, cea a destinelor controlate, de data asta nu prin evoluție ci printr-un alt fenomen mai puternic, cel care se află la baza existenței și a conștientizării existenței.

Am închis caietul, am golit ceașca de cafea și mi-am golit mintea de orice gând. Nu aveam să înțeleg nimic dacă îmi continuam raționamentul, simțeam că am ajuns pe o pistă alunecoasă, lipsită de certitudini. Când o întrebare naște două întrebări, cel mai bine e să închid ochii, să îmi închid gândurile și să ascult. Să las inima să controleze totul.

Am închis ochii și am continuat să-l ascult în liniște pe Mahler. Voi găsi răspunsuri altădată. Acum, nu mă mai gândesc la nimic, trăiesc și atât.