Negustorul de mătăsuri. Negocierea

| | Ce scriu, Proza

Am respirat adânc, la ultima întâlnire cu Mona, și gata. Totul s-a risipit. Toată tensiunea, toată furia, în locul lor a rămas un calm ciudat. Probabil aceasta este acceptarea, mi-am spus. Am zâmbit știind că după acceptare urmează fără tăgadă vindecarea.

Cu această stare am ieșit în acea seară din casă. Mi-am luat paltonul, cu portofelul în buzunarul de la piept, am plecat cu gândul de a zăbovi până târziu în cârciuma de lângă oficiul poștal, pe Rustaveli.

I-am trimis, însă, un mesaj lui Motty Shaffer, pe care îl întâlnisem cu o săptămână în urmă la Sinagoga mare din strada Leselidze. Shana tova, i-am urat, știind că fusese Rosh Hashana. L-am întrebat dacă are timp să stăm de vorbă.

Ajuns în apartamentul lui, m-a servit cu ceai, curmale și prăjituri. Nu vorbeam pe atunci cursiv georgiană. I dont know what to do, i-am zis în engleză, apoi am început să îmi înșir povestea. M-a ascultat în tăcere, sorbind din ceai la răstimpuri.

La un moment dat, când am făcut o pauză mai lungă, s-a ridicat și a intrat în bucătărie. S-a întors cu un platou mare, pe care tăiase câteva felii de pâine stropite cu ulei de măsline și presărate cu sare și boia.

Mi-a întins farfuria în față și m-a îndemnat scurt: mănâncă.

Apoi, a apucat și el o felie, s-a așezat la loc pe fotoliul-balansoar și a mâncat încet, privindu-mă lung.

Am tăcut unul în fața altuia preț de vreo zece minute. O tăcere încărcată de liniște, lipsită de efervescența anticipării unui răspuns. Mestecam pâinea și mă gândeam că ăsta e de fapt răspunsul lui.

Mănâncă. Trăiește. Întremează-te.

Brusc, a înghițit, și-a șters mustața de firimituri cu arătătorul, și a început să turuie cu glas domol.

– Măi. David. Tu vrei un sfat de la mine, dar nu am. Tu nu ești evreu, să îți amintesc ce scrie Tora. Tu vrei sfat legat de viața ta, dar eu nu mă pricep. Nu știu, nu mă pricep. Tu știi mai bine decât mine ce e cu viața ta.

Și-a dres glasul, apoi a continuat lăsându-se să alunece cu capul pe spate în fotoliu.

– Hashem ne-a dat minte și voință. Pune temei pe mintea ta și ai credință, doar așa treci peste greutăți. Fără îndoială, din ce mi-ai povestit acum și săptămâna trecută la sinagogă, viața ta se va schimba. Nu sunt profet să știu asta, dar e limpede că așa cum e acum nu poate continua. Cum se va schimba? Asta nu mai știu. Dar dacă schimbarea vine, ține ochii înainte, nu înapoi. De dinapoi vii, nu acolo e răspunsul. Răspunsul e doar înainte.

Să tot fi avut vreo 80 de ani Motty Shaffer. Niciodată nu l-am întrebat vârsta. Îmbrăcat mereu în costum, cu cămașă albă și cravată închisă la culoare, era născut în Tbilisi iar familia lui se afla aici de multe generații; tatăl său îl cunoscuse pe rabinul David Baazov, întemeietorul ziarului Ebraelis khma, „Vocea evreiască”, lucru de care era foarte mândru.

Adevărul e că am simțit nevoia să îl văd din pricina unei regresii, fenomen normal al sinelui aflat la o răscruce. Eul devine din nou copil, are nevoie de liniștea pe care numai un părinte o poate oferi. Să ți se spună ce e bine și ce ai de făcut. Fă asta, și asta, și așa, uite. Asta vrea omul să audă în momente grele.

Nu doar îndrumare, ci certitudine.

Motty Shaffer a reprezentat în acel an părintele meu, un tată care mi-a lipsit toată vremea de până atunci.

Întoarcerea subconștientă în copilărie nu a durat mult, pentru că ultimele cuvinte rostite de el încă îmi răsunau în minte: „Răspunsul e doar înainte.”

***

Am plecat din Tbilisi într-o zi de sâmbătă, în jurul prânzului. La fel ca în urmă cu 23 de ani, era cald, iar eu mă îmbrăcasem prea gros. Aproape toate deciziile mele au fost însoțite de această inadecvare banală. Senzație pe care nu am uitat-o apoi, aveam să o asociez strâns cu episodul respectiv.

Vreme de trei ore am mers pe jos, încercând să rețin tot ce se petrecea în jurul meu. Sunt iarăși aici, mi-am spus. Din nou în acest moment.

În stânga, gardul de cărămidă al unui cimitir. Castani aproape desfrunziți, câteva ciori croncănind. Stoluri de vrăbii gălăgioase. Un cer înnorat și multă liniște. În dreapta aleii, blocurile. Un bărbat care își făcea curățenie în portbagaj. Miros de mâncare. De la fereastra unei bucătării, sunetul metalic, ritmic, al unui tel izbit de castron. Câteva etaje mai sus, voci întretăiate. Lătratul unui cățel. Bătrânul cu pantaloni maro, ridicați mult prea sus în talie, cu o cămașă bej și pălărie galbenă. O mamă și un copil, plimbându-se agale. Un curier grăbit, cu o geantă în spate. Nu am să îi uit niciodată. I-am închis pe toți într-un singur moment, într-un cerc pe care îl voi purta tot timpul în piept. Un cerc din care, atunci când mi-l voi reaminti, voi simți căldura aceea ireală. Inadecvarea.

Ajuns acasă, am găsit-o pe Gabriela zâmbitoare. Se întâlnise din nou cu Paul în seara aceea, știam asta după liniștea care îi învelea ființa ca pe un copil. Liniște tulburată doar de prezența mea. Îmi este frică de tine, îmi spusese cu câteva zile mai înainte. Cu un an an mai devreme, tot ea îmi spusese că sunt viața ei și că în brațele mele se simte acasă.

Am încercat să o strâng de mână, ca un bun venit. A început să plângă într-un mod ciudat, traumatic. Toracele i se convulsa, spasmodic, până când nu a mai avut aer. M-am îndepărtat înapoi câțiva pași. Eu sunt Diavolul, mi-a spus. Îi este frică de mine. Sunt un manipulator, cel mai josnic om pe care l-a cunoscut. Eu i-am luat viața.

Nu i-am spus nimic. Am încercat apoi să îi vorbesc cu blândețe. Se uita la mine într-un mod ciudat, o privire pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Ce să fac, mă gândeam. Să o las aici? Să mă întorc la Constanța lăsând totul în urmă? Cu câteva seri în urmă îmi povestise că la un moment dat, în trecut, a vrut să mă omoare. După care, haotic, lipsită de verb, a pomenit ceva de cuțitul din bufet. Mi-aș putea scoate inima cu el, mi-a zis. Pentru mine nu mai există viață fără Paul, sunt un cadavru viu. Voi putrezi așa de vie.

Am dreptul să o las? Am dreptul să fug? Sunt responsabil pentru ea? Nu. Răpsunsul e doar înainte. Asta înseamnă că trebuie să îmi accept destinul pentru prima dată după atâta timp separat e al ei. Oare nu fusese mereu așa?

Am încercat din răsputeri să găsesc în trecut un moment de fericire, de împlinire alături de ea. Am obosit gândindu-mă la asta și am renunțat.

În cele din urmă, am hotărât să plec.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.