Negustorul de mătăsuri – Mara

Edvard Munch, 1893

Am reîntâlnit-o după douăzeci de ani și era neschimbată. Atentă, categorică în afirmații, surâzând rar și abia schițat, Mara reușea să se impună într-o relație și să preia inițiativa chiar și atunci când aștepta ca celălalt să facă primul pas.

Câteodată, tăcând, îți dădea de înțeles că trebuie să spui ceva anume. Ce? Asta puteai să deduci uneori din contextul discuției, alteori din însuși modul în care își derula secundele de tăcere. Cu privirea pierdută undeva într-un colț de încăpere, cu colțul gurii ridicat, cu buzele strânse într-o frământare ușor de perceput și interpretat sau cu ochii săgetându-i pe ai tăi.

Mara părea, azi, o femeie hotărâtă.

O ascultam, glasul îi era același, inconfundabil feminin. Verbul îi era însă mult mai apăsat, accentua din ton cuvintele cărora le dădea mai multă importanță în dialog, fără ca aceasta să deranjeze sau să pară un exercițiu de dicție.

Poate că asta venea din obișnuința de a conduce, de a da indicații, era influența unui mod de comunicare într-o ierarhie strictă din care făcea parte și în cadrul căreia, aflasem apoi, își petrecea o bună parte din timp.

Mara devenise stăpână pe viața ei și, iată, poate că și pe viețile altora. Am bănuit aceasta din primele secunde, deși nu mi-a mărturisit niciodată amănunte din viața ei de dincolo de ușile metroului. Nu am știut unde mergea, cu ce se ocupa sau ora la care avea să se întoarcă. Uneori își petrecea acolo toată ziua, venea târziu în noapte, îi auzeam geanta lăsată în fața cuierului, apoi intra în baie iar când ieșea mergea tiptil prin casă, goală, lipăind pe dușumeaua lăcuită.

Respiram cu grijă, ascuns în pernă, urmărind-o, ca și când suflul meu ar fi putut să o sperie și ea să fugă. O urmăream ca pe un fluture de noapte, precum aceștia și Mara era trasă de lumină. Stătea așa minute întregi în fața ferestrei largi și eu nu mă săturam să o privesc. Lumina palidă a stâlpilor de pe trotuarul din față îi lumina fața, lăsându-i gâtul în umbră, apoi sânii iarăși apăreau în penumbră, pentru ca restul corpului să îi rămână întunecat.

În întuneric, pieptul i se mișca ritmic, abia perceput, iar eu încercam din ascunzișul meu să respir în același timp cu ea, ca un exercițiu copilăresc.

O priveam cu poftă stând acolo știind că apoi urma să o simt leneșă lângă mine, cu sânii apăsați pe pieptul meu și fruntea ei pe fruntea mea. Stăteam și respiram așa amândoi fără să spunem nimic.

continuare…