Dragoş Şerban în Iubitei mele i-au crescut ghimpi și numai obrajii i se mai îmbujorează a petală spre a-mi aduce aminte că este un trandafir.
În numele tău mă adăpostesc, Doamne, privește-mă cu ochii mei în ochii mei
Ei și ce dacă într-o dimineață nu m-aș mai teme de irațional și m-aș lăsa dus de zbor? … Să îl văd, să îl simt, să ducă mai departe spre nicăieri otrava din mine. Ieși. Ieși! Așa i-aș striga și totul va ieși din mine, să mă lase la loc uscat, prăfuit, așa cum am fost mii de ani. Să mă fac piatră.
Mi-e greață, mi-e frică și frica mea stă ghemuită în stomac, mică, un fetus rece cu unghii lungi.
Dar nu despre ea este vorba ci despre mine, uriașul Spiridon, cel pe care oamenii îl cred puternic și nemilos, ei cred că el nu simte nimic în pieptul lui păros sau în vintrele lui încinse cu o curea lată din piele de capră.
Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă în vara lui 2009 nu m-ar fi trezit într-o dimineață însuși Apollo să mă mângâie pe cap.