Negustorul de mătăsuri – capitolul 5. Boala

| |

Noi am murit așa a murit bunica mea, după o suferință lungă. Am rămas eu. De data asta, nu mai eram copil. Am trăit o suferință sănătoasă. Am acceptat.

Paul era un individ uscățiv, cu nasul coroiat, chip prelung și capul pe jumătate pleșuv. Trăsăturile feței erau mai degrabă inexpresive, ca ale oamenilor trecuți recent printr-o traumă. Ochii negri priveau chirurgical, tăios, de sub fruntea care se termina în vârful craniului țuguiat. „Avea ceva”, spusese Gabriela încă din prima zi când l-a întâlnit. Acel ceva a trecut de la faza inițială de pronume nehotărât, de nedefinire, prin mai multe stadii. Primul a fost atracția fizică, urmată de o „curiozitate”. Apoi au apărut sentimentele.

În cazul meu, l-am identificat târziu, după mai multe luni: era un morb care îl înconjura, acel val de întuneric ce îi cuprinde pe cei care pierd contactul cu realitatea. Pe măsură ce interacțiunile lor deveneau mai intime, personalitatea sa ieșea la iveală strat cu strat. Am ajuns, astfel, la sâmburele credințelor sale: el era, de fapt, un profet.

„Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar prin mine se manifestă două feluri de puteri. Una luminată, Dumnezeu, și una întunecată”, i-a mărturisit într-o zi. Reacția ei a fost una de încurajare, a vrut să afle mai multe. Probabil asta l-a luat prin surprindere, era suficient de inteligent încât să știe ce efecte ar trebui să aibă „dezvăluirea”. Și totuși a făcut-o. Nu era prima dată. Așa iși pierduse soția, așa își pierduse mai multe locuri de muncă, în fine, toate tragediile prin care trece o persoană cu tulburări mintale.

Și totuși o făcuse iarăși, ca și cum în el această psihoză ardea ca o sete aflată mai presus de rațiune, de pericolul însingurării, a îndepărtării celor din jur. Sau o făcuse pentru că intuise, cumva, că Gabriela va accepta și va intra în această lume închipuită în care el este unealta lui Dumnezeu și are un plan?

Într-adevăr avea un plan. După un an și jumătate, i-a spus că totul fusese bine pus la punct. „Am avut un plan”, exact așa i-a spus. „Te-am adus unde am vrut”. Ea i-a acceptat și această „reușită”, i-a dat dreptate, nu neapărat în mod direct, nu zicându-i „da, Paul, așa e, ai avut un plan”, ci tăcând. Toată relația lor a fost, de fapt, caracterizată prin această dualitate între delir și tăcere.

Afecțiunea lui nu se manifesta constant. Avea perioade în care judeca clar, perioade ce durau chiar și câteva săptămâni. Apoi, brusc, părea că altceva sau altcineva lua controlul și devenea alt om. Trecea de la a fi calculat, rezervat, la o exuberanță a gesturilor și a limbajului. „Ești o vacă”, îi zicea, iar pe ea nu părea să o deranjeze. Oare din pricina faptului că și ea conștientiza boala? Dacă ar fi fost așa, ce urmărea ea? Își dorea să îl ajute? Atunci, o făcea în cel mai greșit mod cu putință. În loc să îi încurajeze delirul, ar fi trebuit să îi sugereze sau să îl facă să înțeleagă că are nevoie de ajutor.

Sau poate nu o deranja dintr-un soi de fetiș, de atracție pentru a fi degradată.

Discuțiile pe care le avea cu el, la început foarte scurte, ajunseseră din ce în ce mai lungi. Ore în șir Paul trecea de la un subiect la altul, fără noimă, folosind cu precădere expresia „majoritatea oamenilor”. Avea ceva caragialesc, de napoleon mic burghez ieșit dintr-un orășel de provincie. În același timp, însă, privirea de Rasputin, jargonul mănăstiresc, interesul față de subiectele morbide sau glumele cu nuanță scatofilă trădau faptul că nu era o simplă scenetă. Nu, întâlnirile lor deveniseră ceva cât se poate de serios și de amenințător. În cazul lui Paul, amenințarea venea din pricină că, iată, exista cineva în viața lui care îi valida delirul. În cazul Laviniei, pericolul era contagiul. Deși susținea cu tărie că este conștientă de boala sa, părea ceva declarativ.

Am urmărit-o îngrijorat. Am avut încredere că totul este o pasiune de moment, o trăire tinerească, ceva între dorința de pierzanie a adolescentului și fetișurile complicate și greu de înțeles ale adultului. Am avut încredere mai ales în faptul că ea stăpânește de fapt situația, că este o relație pe care o controlează și doar se lasă dusă de val, cu voluptatea care derivă de aici. Nu a fost așa.

Dovadă faptul că a suferit. Atât în relația directă cu el, cât și în viața ei. „Știu lucrurile care contează pentru mine. El este doar un instrument, mă folosesc de el ca să îmi vindec niște răni”, spunea. Am stat și m-am întrebat ce fel de tratament o fi acesta în care te vindeci acceptând ca un individ care se crede trimisul lui Dumnezeu să te facă vacă, să râdă de tine, să spună că îi este silă de tine dar că în același timp e atras de tine „într-un mod spiritual”. Chiar am încercat să înțeleg. O fi un mecanism aici, mi-am spus. Chiar dacă eu nu îl văd, nu îl percep, pentru ea trebuie să fie valabil și real. În ce fel simte ea această vindecare?

„Ai avut vreodată diaree?”, o întreba. Cele două-trei secunde de perplexitate ale ei erau apoi rupte din nou de vocea lui puternică. „Majoritatea oamenilor sunt falși”, declara. Începea apoi să argumenteze de ce ar fi falsă majoritatea oamenilor. „Ai vrut vreodată să omori pe cineva? Tu cum faci când te enervezi?”, o întreba iar, abandonând argumentația. Era o discuție greu de urmărit chiar și pentru ea, căreia vădit îi făcea plăcere. O plăcere izvorâtă din felul dezordonat al așezării ideilor?

Niciodată nu am aflat răspunsul la aceste întrebări.

Începutul

Primul semn că ceva nu este în regulă a venit destul de târziu, după câteva luni. Te-a violat cineva vreodată, a întrebat-o. A pus întrebarea pe un ton calm, curios, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru. În aceeași zi, înainte să plece, a țintuit-o cu fața la perete, lângă ușă. A sărutat-o și a pipăit-o pe fund și pe sâni. Mi-a plăcut asta, mi-a mărturisit ea apoi.

Cum s-a ajuns aici?

Povestea a fost una banală, dulceag-erotică. Până la un punct, scenariu de film de duzină. O fată tânără, atrăgătoare, suferă de dureri lombare. Ajunge la masaj terapeutic unde se înfiripă o atracție reciprocă între fată și maseur. Deznodământul așteptat de toată lumea ar fi un moment în care cei doi abandonează lupta cu etica și principiile și se dezlănțuie un act fizic în care ea este posedată eventual chiar acolo, pe masa de masaj.

În cazul lor, scenariul nu a fost respectat. Nu din motive etice, ci pentru că circumstanțele au fost unele atât de puțin probabile încât m-am întrebat dacă nu cumva a fost vorba de predestinare. M-am ferit de această concluzie, deși uneori cu Gabriela vorbeam despre cum „sufletele noastre au fost menite să se întâlnească”. Fatalismul, ca și nihilismul, este opusul rațiunii, opusul acelui umanism care ne-a scos din întuneric la un moment dat.

Atracția dintre două persoane se manifestă invariabil la fel. Ce se întâmplă, însă, când unul o simte dar luptă cu ea, considerând sexul o boală, iar celălalt o simte dar nu știe să o comunice și se lasă condus, purtat de evenimente, chiar și atunci când e limpede că valul te va izbi de stânci?

Vechea poveste a prostiei omenești și a drobului de sare. Iată o altă poveste pe care nu am reușit să o înțeleg. I-am povestit doctorului Avram despre asta. „Mă enervează îngrozitor, simt o furie care nu înțeleg de unde vine. Cum poate o lectură să provoace sentimente atât de primare și adânci?”, l-am întrebat.

El m-a ajutat să văd cauza. Lipsa unui sens. „Creierul omenesc are nevoie de ordine, iar ordinea este una venită din cauzalitate. Tu, mai mult decât alți oameni, ai nevoie să găsești un sens chiar și acolo unde aparent nu există niciunul”.

A avut dreptate. Avram nu a fost singurul care mi-a vorbit despre acest sens. El a făcut-o din perspectiva psihologului, la fel cum Friedman a făcut-o din perspectiva unui rabin. „You need a reason, always a reason; thats why the pursuit for happiness implies a meaningful life”.

Bun. În engleză cuvântul reason al rabinului Friedman este și mai grăitor. Reason se traduce mai degrabă prin cauză, motiv și, preferatul meu, argument.

Cunoscându-mă mai bine ca oricine, Avram știa că am nevoie să argumentez și să mi se argumenteze. Sunt construit să resping orice conspirație, orice zvon, orice act de nebunie aparentă, mai ales dacă implică ceva distructiv. Singura parte neatinsă de această armură a rațiunii a fost iubirea. Am fost și sunt gata să mor pentru persoana iubită. Am fost și sunt în stare să merg până în pânzele albe, să o iau de mână și să plec cu ea până la capătul lumii, sau să plec singur tot acolo, la capătul lumii, și să o caut.

Pentru asta nu contează rațiunea, ea vine în plan secundar. Este un atribut al vieții și sunt convins că manifestarea iubirii este manifestarea divinului. Da, din acest punct de vedere atingerea extazului – fie el erotic, fie el mistic – se face dincolo de rațiune, dincolo de acel „monkey mind” al budismului. Însă suntem oameni, toate aceste planuri trebuie îngemănate armonios. Nu suntem aici pentru a trăi o fericire perpetuă. Nu suntem în Nirvana, nici în Rai, nici în lumea sufletelor. Suntem oameni și avem nevoie de rațiune, rațiunea este cea pe care s-a construit civilizația noastră. Și mai abitir decât ea, mai e ceva ce stă la temelia noastră: comunicarea.

Dacă ar fi să identific fundamentul pe care a fost construită relația dintre Paul și Gabriela, acesta a fost: absența oricărei forme viabile de comunicare. Delirul primului se lovea de tăcerea și obediența celui de al doilea. Luând asta ca pe o încuviințare, delirul continua. Iată bulgărele de zăpadă perfect.

Nu e de mirare că, la un moment dat, Paul a simțit că domină. Exista în el o dorință ascunsă de putere, căreia i-am analizat cauzele mai târziu, împreună cu Avram. „Tu ești în ascultare față de mine”, i-a spus Laviniei în jargon mănăstiresc.

„Scopul meu este să te învăț să ajungi dincolo”, susținea. Ce înțelegea el prin acel dincolo? Atingerea stării pe care el însuși o simțea. Cu alte cuvinte, atingerea psihozei. Terenul era fertil, pentru că Gabriela, deși susținea că totul este superficial din punctul ei de vedere, că el „este un instrument al vindecării ei”, că îi fac bine acele discuții, începuse încet să creadă tot ce i se spunea. Da, ea chiar era „în ascultare față de el”. Inteligent, știa să nu o forțeze, îi cunoștea limitele, pe care de fiecare dată le împingea mai departe. Probabil aceasta era și curiozitatea ei – ce se află dincolo de aceste limite.

Până în acest punct, totul era explicabil. Ce nu am putut să înțeleg e cum de a făcut asta cu un preț uriaș. Cum de a simțit nevoia să sacrifice totul. Ce dumnezeului simțea că este acolo atât de prețios încât să merite îndepărtarea mea?

***

M-am așezat în pat. Simțeam nevoia să las deoparte toate gândurile. Mi-am amintit de o scrisoare pe care mi-am trimis-o în urmă cu 8 ani. Am deschis-o, știind că a sosit vremea ei. O numisem, atunci, „corespondență fără confirmare de primire”.

Dragă Șerban,

Află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce îți doresc și ție.

Ești pe cale să iei decizii cu ochii spre orizont, știu. Uneori, în astfel de momente, ai sentimentul că ești singur acolo în viața de care atârni ca o ofrandă. Îți scriu ca să te încredințez că nu. Îți scriu ca să te încredințez că deși am tăcut, suntem aici. Noi, toți cei care ai fost vreodată.

Mai știu că nevoia de orizont vine din greutatea liniștii, atunci când liniștea se face lemn, trunchi scobit, buturugă bătrână și aspră, atât de grea și închegată în ea însăși că nici toaca nu o mai bate. Ei, și sub o astfel de povară la ce te gândești? La o cruce? La minaretul geamiei tătărești din Kruszyniany? La pădurile nordului? Sau poate la toate acestea, pentru că toate acestea sunt una. Tu.

E normal ca înconjurat de atâta lemn greu să îți dorești orizontul fără margini al stepei, acolo unde omul nu cunoaște frunza lată ci numai pe cea ascuțită a ierbii. Iar când stepa se sfârșește, pe cel fără margini al mării. Respiră, e normal să respiri. Nu e vreo slăbiciune în a te sufoca în păduri și simboluri.

Dragul meu, amândoi știm unde îți sunt rădăcinile. Dar simt că ai nevoie să îți reamintesc: acolo unde te afli. Când pământul bolnav de sub tine nu te mai hrănește sau când stejarii de deasupra te umbresc, îngroapă-te ca murul și răsari mai departe, în soare, într-un loc unde să te vadă din nou cerul.

Sau dacă vrei, poftim, atârnă-te de stejarii aceia nu mai mult de nouă zile. Ai nevoie de asta ca să înțelegi că tu ești singurul care te poți elibera.

Cu toate astea, nu ești singur. Dacă există vreo certitudine în atârnarea asta a ta, aceea e că voi rămâne întotdeauna cu tine. Eu, cel care vrei să fii.

Acum, închide ochii, e târziu. Odihnește-te și lasă-ne pe noi să îți spălăm timpul. În vise nu există timp, nu există început și sfârșit. Totul se întâmplă, totul este, totul suntem.

Al tău,
Șerban

***

Povestea lor a început în anul în care rușii intraseră în Georgia, ocupând Osetia de Sud și Abkhazia. Străinii din Tbilisi se grăbiseră să plece de la primele semne ale conflictului. Existau zvonuri că trupele rusești se îndreaptă sppre Tbilisi, că orașul va fi bombardat. Nu am plecat. Trăiam într-o lume sfârtecată, căreia simțeam că îi aparțin, la fel cum simțeam că îi aparțin și Laviniei.

Am iubit-o. Am iubit-o pe Gabriela într-un fel aparte, arhetipal. Aici Avram are meritul de a-mi fi explicat ce sunt arhetipurile lui Jung. Dincolo de ele, teoria memoriei genetice. Ipoteza „marii zeițe”, susținută până în urmă cu câteva decenii, dar care și-a pierdut din credibilitate. Acea Magna Mater care se presupune că era idolatrizată în neolitic, până în epoca bronzului, sunt încredințat că a supraviețuit în sinele omului. Acele câteva milenii și-au lăsat definitiv amprenta asupra unor trăiri, impulsuri, sentimente pe care oamenii le trăiesc.

De pildă, eu. Sentimentul de iubire implică, printre altele: abandon al sinelui, predare, vulnerabilitate. Zâmbesc, recitesc această enumerare și realizez cât este de evident. Abandon, vulnerabilitate. Predare – eu sunt al tău. Oare toate acestea nu sunt atribute ale divinației? Da, iubirea este divină. Iubirea nu poate fi altfel, pentru că implică dumnezeul ascuns în sine.

Iar divinul mai are o caracteristică: atemporalitatea. El a fost, este și va fi. El este pur și simplu, nu are timp, are doar existență. Ori, dacă eu consider iubirea ca pe ceva divin, trebuie să accept faptul că ea nu poate să dispară și nu mă pot referi la iubire folosind timpul trecut.

Nu pot să spun: „A existat un Dumnezeu”.

Spun „am iubit-o” nu pentru că astăzi nu aș mai iubi-o. O voi iubi întotdeauna pe acea Lavinie pe care am cunoscut-o, am adorat-o, în care m-am topit și care s-a topit în vintrele mele. Iubirea este eternă, pentru că ea devine parte a sufletului și a conștiinței. Însă, iată că omul este mai mult de atât. Omul este nu doar arhetip și substanță divină, ci și suma faptelor sale. Deși în om există ceva etern, neschimbător, schimbarea se petrece la suprafață. Credințele omului, bunăoară. Felul în care se raportează la realitate. Există două feluri de schimbări – unele pozitive, bazate pe cumul de informații, și schimbările negative, cele ce se petrec prin dispariția altora. Fie prin uitare, prin demență sau altă formă de pierdere a memoriei, fie prin trecerea unor informații prin filtrul personal care le azvârle în desuetudine. Precum cuvintele, unele devin întâi arhaisme, apoi atât de îndepărtate încât nimeni nu știe ce mai înseamnă. Au fost uitate.

Gabriela s-a schimbat. Nu brusc, nu traumatic. A durat ani. Și nu vorbesc despre schimbările acelea iminente, care teoretic duc la înțelepciune. Schimbarea ei a fost schimbarea celui prins într-o vrajă, a abuzatorului de substanțe psihotrope. Dacă la început drogul pare să facă viața mai ușoară, în cele din urmă el devine însăși viața. Dependentul nu mai poate supraviețui în afara drogului și, treptat, acaparează fiecare părticică din viața sa.

Paul a reprezentat drogul din viața ei. Ca orice drog, dozele au crescut treptat. Ca orice drog, i s-au găsit scuze, au fost banalizate efectele. A existat revoltă în momentul în care i s-a atras atenția, a existat sevraj în momentul în care a încercat să renunțe. Din slăbiciune, s-a reîntors. A avut o recădere, spun psihiatrii.

Ce va urma? Nu știu și nu am știut. Mă gândesc însă că cele mai multe povești ale dependenței de substanțe sfârșesc tragic.

Da, am iubit-o pe Gabriela. L-a cunoscut pe Paul într-un cadru profesional. De îndată ce au rămas singuri, însă, s-a petrecut acel clic, acea chimie încă nu deplin înțeleasă a atracției fizice dintre două persoane. Se întâlneau, în acea vreme, săptămânal, o jumătate de oră. Atât dura o „ședință de masaj terapeutic – zona lombară / cervicală”. Primele întâlniri erau tăcute, o tăcere ciudată care le lăsa loc să își mestece fiecare trăirile. Lipsa comunicării a fost fundamentul relației lor, am mai spus asta. Dacă ar fi vorbit, ddacă ar fi comunicat, dacă în cele din urmă unul i-ar fi mărturisit celuilalt – iată, asta simt eu pentru tine, ce e de făcut? – altfel ar fi stat lucrurile.

Însă, rumegând tăcerea, presupunând ce simte sau ce dorește celălalt, fiecare din turnul singurătății sale, s-a petrecut un transfer. Ea a devenit încredințată că e dorită, iar el a început să născocească un plan. Fiecare, însă, avea cu totul alte așteptări.

Așteptările ei erau simple și naturale. Te vreau, ar fi trebuit să îi spună sau să îi sugereze. Așteptările lui poate ar fi fost identice, dacă apariția Laviniei în viața lui nu ar fi venit în momentul în care psihoza sa era la apogeu, o stare schizoidă amplificată de ignorarea tratamentului medicamentos. Și el o voia, dar nu în acel mod la care Gabriela se aștepta. El o voia pentru a o conduce „dincolo”. Era încredințat că Dumnezeu are un plan în privința ei, iar el este instrumentul prin care Dumnezeu se manifestă.

Abil, a ales pentru îndeplinirea acestui scop un mecanism pe care tot el l-a numit, mai târziu, „dominare psihologică”. Cât a fost un plan bine pus la punct, cât a fost rațiune și cât a fost haosul venit din delir, nu voi ști niciodată.

Cert este că după doar câteva săptămâni atingerile lui au început să iasă din normele etice ale unui mesaj terapeutic. O mângâiere „din greșeală” pe sâni, pe fese sau în zona inghinală. Glasul scurt, poruncitor: „treci în fund”. Spatele ei gol lipit de pieptul său, nu mult, dar nici puțin. Suficient cât să respire împreună în felul acesta. Să își simtă respirația ușor sacadată, vădit excitată. Clasicul joc de-a șoarecele și pisica, bucuria flirtului adolescentin. Apoi, după încă o săptămână, prima atingere directă. Ea întinsă pe spate, palmele lui trecând ușor peste sfârcuri, peste abdomen, cu degetele petrecute mai întîi insesizabil peste slip, apoi mai puternic, până cand palma lui i-a cuprins ca un căuș toată vulva. După care totul s-a oprit.

A ieșit vădit tulburată. Părea că fantezia ei se îndeplinea în sfârșit.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.