Negustorul de mătăsuri – Acea privire

Aveam doar 16 ani când am băgat de seamă că o fată se uită la mine în felul acela. În subsolul unei cârciumi undeva în spatele Mitropoliei, înconjurat de câțiva prieteni și de ea pe care o vedeam pentru prima dată. I-am întors privirea pe furiș, aveam să înțeleg mult timp după aceea ce înseamnă acei ochi, acea sclipire, acel zâmbet abia schițat.

Femeile zâmbesc din tot soiul de pricini. De aducere aminte, de glumă bună, de vreme bună, de copil, de soare afară sau din cauză de bărbat, adică starea aceea a unui om care le face pe ele să se simtă femei. Asta îmi spusese la un moment dat doctorul Avram, când îl întrebasem eu într-una din seri ce înseamnă de fapt femeia.

Un om care divorțase de două ori și locuia singur de ceva vreme nu era chiar cel mai potrivit pentru a-mi da răspunsul, dar, cum pe atunci nu mai vorbeam cu tata, îl vedeam ca pe unicul cunoscător într-ale vieții și dătător de răspunsuri.

Iar tu, ca să știi ce e femeia, trebuie mai întâi să înveți să fii bărbat, mi-a zis. Ca să știi să fii bărbat, a continuat, trebuie să înțelegi ce nu face un bărbat, ca să te ferești de acele lucruri.

Iată: să o dorești astfel încât ea să se simtă dorită, nu hăituită, nu agasată, nu hărțuită. Să o iubești astfel încât ea să se simtă iubită, nu posedată, nu sufocată, nu înlănțuită. Să o atingi astfel încât ea să se simtă mângâiată, nu pipăită. Să îi vorbești așa cum ți-ai vorbi ție, în oglindă, spunându-ți în fiecare dimineață astăzi ești bun, ești generos, ești puternic.

Nu m-am putut abține și am bufnit în râs, mă și vedeam dimineață, cu ochii roșii, monologând în baie, buhăit și nebărbierit, îndrugând de unul singur cum că eu aș fi puternic și generos.

Nu râde, zice, ăsta e un secret ce trebuie să rămână al tău, sunt gândurile tale ce trebuie întărite prin șoapte. Va să zică, gândul se naște, e pecetluit prin buze și apoi coboară în inimă și nu mai pleacă de acolo până a doua zi, când iar gândești, șoptești și te încredințezi că tu chiar ești așa.

Nu l-am mai ascultat, mi-am stins țigara și am căzut pe gânduri, desprins de el și de masa la care stăteam, intrând în starea pe care o aveam uneori în locuri și situații în care nu mă mai simțeam în largul meu. Evadam din acea realitate, alegând această variantă comodă în locul deciziei de a pune capăt discuției și de a mă ridica inventând o scuză oarecare. Alegeam să stau mai departe, dar nu mai eram eu decât prin prezență, mintea mea era fugită departe iar răspunsurile, atunci când erau necesare, veneau mecanic și nu totdeauna având legătură cu întrebarea.

George Galsworthy Palmer - In the pub, 1936

Poate că și el își dăduse seama și spunând – bine, David, hai să plătim și să mergem – a făcut ceea ce mie îmi era frică să fac, adică să decid. Tu mai vrei ceva, a întrebat, știind că răspunsul va fi nu și că acesta nu va întârzia, nu ca vorbă, ci ca un gest categoric, ori cu degetul, ori scuturând hotărât din cap. Nu.

Ne-am despărțit pe loc în seara aceea și pe drum nu m-am gândit la nimic, doar am privit oamenii, podul cu felinare, dealul pe care teii încă nu înfloriseră dar nici mult nu mai era, că vremea urma să se încălzească, aflasem asta din ziarul pe care îl găsisem împăturit pe masă, atunci când ne-am așezat, și pe care privirea îmi aluneca adesea. Nu mă uitam în ochii doctorului decât rar, așa cum nu prea mă uitam eu în ochii nimănui, poate de frică să nu cumva să spun prin dânșii ceva ce nu trebuie spus.

Nici în ochii Ei nu mă uitasem de prima dată. Iar mai apoi, ajunsesem să mă scufund în adâncurile lor pe de-a întregul, cu voluptatea celui însetat care se aruncă în apele verzi-albastre ale lacului Baikal. Și azi îi mai văd limpede, deși restul trăsăturilor ei s-au șters cu timpul din mintea mea. Palmele mele uitaseră atingerea sânilor ei, nu mai știam ce gust îi au buzele, cum îi miroase părul, ochii aceia verzi însă i-am văzut mereu undeva înăuntrul meu.