Matilda e o amforă de tip sac

De ce ești tu așa de obsedat de timp, m-a întrebat Matilda. Din același motiv pentru care fug de oameni, zic.

M-a pus să îi explic.

– Mi-e greu să iau frânturi din om, înțelegi? E infinit mai simplu să mă satur cu fragmente de timp, antichitatea însumând curiozitate, (re)cunoaștere și eliberarea de responsabilitatea grea a prezentului. Quod periit, periit. Aș putea, de pildă, să mototolesc omul și să mi-l îndes în buzunarul de la piept, tot așa cum tu m-ai făcut cocoloș de am ieșit din el în formă de mărțișor.

– Și ce are a face cu timpul?

– Păi simplu. Prezentul e și ieri, și alaltăieri sau numai acum? Dacă ieri nu e prezent, de ce nu e la fel de simplu de trăit ieriul așa cum trăiesc antichitatea? Pentru că anticii sunt fericiți nemaifiind, așa cred. Mi-e greu să despic omul. Să zic – azi mă satur cu această coapsă a ta pe care am strâns-o în dinți până s-a învinețit și mi-am adus aminte că tu, acum, ești carne. Mi-e greu să fac mâine același lucru cu umărul tău sau cu pieptul atât de larg încât nici măcar nu îl pot mesteca pe tot odată.

Vreau să iau omul cu totul; să te iau și să te mestec fericit și pe îndelete, așa cum mestec secolele II – III era noastră. După aia să te lipesc pe marginea biroului, să lucrez, apoi când termin să te mestec iar și să fac baloane din tine.

Antichitatea e o ciungă pe care o mestecăm în fel și chip, tragem de ea încercând să îi înțelegem forma dar nu reușim decât să o modelăm prin presupuneri.

***

Matilda s-a ridicat, m-a privit foarte serioasă și mi-a zis:

– Tu ești o ciungă.

– Ba tu! O humă pe care o rotunjesc sub forma unei amfore de tip sac.

– Cum este o amforă de tip sac?

– Ca tine. Frumoasă, rotundă și încăpătoare. A, și plină cu ulei de măsline! Descopăr că e o mulțumire în a fi olar, Matilda, chiar și fără roată. Pentru că prin rotund se netezește tot. Toți ghimpii din tine i-aș netezi cu palma asta, să nu te mai doară nimic. Și după aia să mă sui până la buza ta de amforă, să îți strig înăuntru și să îmi aud ecoul. Tu ești eu.

– Of, micule… asta a sunat de parcă nu ai vrea să dormi, dar ai adormi înainte să îmi spui că nu vrei să dormi.

– Cum adică?

– Adică ești obosit și vreau să te odihnești. Dar știi că îmi place să te ascult. Ăsta a fost un act asumat, să te las să povestești deși trebuie să dormi.

– Matilda.

– Da.

– De ce înțeleg mai ușor articolul posesiv în sumeriană decât ce înseamnă acela un act asumat?

– Culcă-te.

***

Nu știu dacă am făcut-o atunci să înțeleagă că nu despre mine și timp era vorba, ci despre ea. Mi-aș fi dorit să fiu înghițit cu totul, să intru în pieptul ei ca într-o amforă uriașă și să îi ascult cuminte fiecare gând nu din minte ci din inimă.

După ce am ațipit cu capul pe pieptul ei, am tresărit, m-am trezit și am întrebat-o ce face. Mi-a zis că simte. Ce simți? Drag. Când mi-a zis drag, i-am răspuns zbor, pentru că simțeam că zbor în ea ca într-un vas de lut devenit o lume și un timp. Prezentul nu mai purta în el, atunci, nici o responsabilitate. Un cuvânt la fel de urât ca asumarea.