Dragoş Şerban în timpul trece dureros.
cruzimea metamorfozei copilului în adult
când cu fiecare secundă îți mai iese un dinte
sfâșiind din conștiința prezentului ca dintr-o gingie.
iar tu, într-o cadă.
gândind la resemnare
(măcar apa e caldă)
în vreme ce toate ființele și obiectele din jur
se alipesc alcătuind o pisică,
o uriașă, zbuciumată pisică în călduri
zvârcolindu-se și mieunând gutural
chemând motanii așa cum se cheamă destinul –
totul în încăpere pare să aibă acest destin,
(care o fi el nu se știe)
resemnat, timpul trece tăios pe dinăuntru
sfâșiindu-ți prezentul ca pe o gingie
și-l mesteci și-l mesteci
cu timpanele sângerând de urletele pisicii uriașe.
să așteptăm destinul ca pe un motan ițit aici,
pe pervazul camerei de baie.
să îl transformăm și pe el în aur.