Lăstar

Cine sunt eu să ridic piatra de sub care
s-au înălțat cu disperare lăstarii spre lumină,
îngălbeniți de chin și umbră adâncă,
cine sunt eu să o ridic și să le zic
veniți, veniți de luați soare.

Nu.

E drumul tău, lăstare,
e calea ta, măi frunză,
e rădăcina ta,
e poate o întâmplare,
hazardul destinat grădinii mele
în care tu, măruntă floare,
exiști în ciuda pietrelor,
a apăsărilor
și a umbrei de sub ele.