Hai sictir, farseorule

De mai bine de zece ani adorm de fiecare dată ascultând teatru sau cărți audio. Este pe de o parte felul meu de a citi, ca om pe care l-au lăsat vederile, dar și de a mă îndepărta de realitate mai abitir decât ar face-o un film. Desigur, sunt avantaje și dezavantaje. Făcând asta acumulez inconștient o mulțime de informații, replici, nuanțe, stiluri, cuvinte și construcții literare care îmi devin familiare dar pe care nu le pot încadra apoi într-o structură logică de tip autor-operă sau replică-personaj. Cu alte cuvinte pot să citez, dar nu știu întotdeauna de unde.

Așa mi s-a întâmplat de exemplu cu Accident la vânătoare de Cehov. Sentimentul piesei m-a urmărit două zile, ca o negură obscură, fără să înțeleg ce mi se întâmplă. Până când m-am uitat în istoric și am văzut că piesa îmi intrase în playlist undeva spre dimineață, când mintea îmi era undeva între conștient și subconștient.

Lucrul ăsta se întâmplă nu doar cu tragediile. Astăzi, bunăoară, m-am trezit râzând în hohote la 5.30. Iată ce paradox. O tragedie te apasă, dar nu întotdeauna plângi. Pe când în fața umorului nu ai scăpare, râzi, râzi chiar și în somn și inevitabil cutremurul toracelui te trezește. Vinovat era un personaj de al lui Sven Hasel.

Un birou din cadrul unei închisori militare, în vremea celui de-al doilea război mondial. Avusese loc un omor, un gardian fusese strangulat de unul dintre deținuți. În birou se discuta pe un ton grav. Apoi intră brusc personajul, un arhetip al păcăliciului, care “răcnește strălucind de bucurie”:

– Herr Hauptfeldwebel, sertarele domnului comandant au fost date cu talc și alunecă exemplar! Doriți să dau cu talc și sertarele dvs?

Am râs atât de tare pentru că subconștientul meu a recunoscut această formă de umor pe care eu o numesc inadecvare, o formă a contrastului. Este situația lui Spiridon Biserică din Mielul turbat al lui Baranga care intră timid pe ușă într-o ședință aprigă și, speriat de tonul discuției, “dă să fugă”.

Există și o diferență față de acest exemplu, care a contribuit la hohotul meu subconștient. La Aurel Baranga personajul este sincer, umorul e involuntar. Pe când în cartea lui Hasel personajul se preface, joacă teatru, scopul său fiind doar să aibă acces la sertarul unde știa că se află o sticlă cu tărie. De aici și rolul său de păcălici, care îngroașă un stil de a se purta pe care ceilalți trebuie să îl deslușească. Este tâmpit sau viclean?

Cu tușe mai groase, e și situația lui Păcală care vine cu ușa în spinare.

Toată ziua m-am întrebat ce m-a făcut să râd. Sau și mai bine zis, de ce.

Prima ipoteză a fost aceea a unei trăsături de umor comună acestui spațiu. Al păcăliciului. Pornind de la Păcală, terminând cu Bulă. Sau cu țiganul din seria bancurilor cu “un american, un rus și un tigan”.

Dacă ar fi așa, ar fi o descoperire care explică multe dintre trăsăturile care ne definesc ca popor. Admirația față de păcălici. Adoratori ai lui Loki sau Hermes.

Mi-e dor deja de Monica, aflată într-o țară departe azi și de Cuza, eroul ei. Și mă gândesc la reacția consemnată în documente pe care a avut-o când a fost anunțat că a fost ales domnitor:

“- Hai sictir, farseorule!”