Femeie!

Femeie, unde mi-ai ascuns corbii?
Te rugasem să îmi faci nițică ordine în viață,
acum e atâta liniște că nu mai aud pe nimeni în mine,
hoardele nohailor s-au așezat pe malul Donului
și caii lor beau apă în șoaptă,
Ingvar cel departe călător a adormit în Persia
și numai barca lui mai plutește fără destin,
corbii mei au zburat,
nu mai e nimeni să țipe în mine,
femeie,
unde mi-ai ascuns legiunile,
femeie,
cine sunt acum,
unde mai plec eu și cu cine,
unde mai zbor,
unde mai săgetez din galop,
cum voi mai mirosi carnea sfâșiată,
depărtarea,
după ce stele îmi voi cunoaște drumul,
sub care pietre îmi voi mai îngropa averile,
unde mi-ai ascuns corbii care ieri se roteau
peste casele în flăcări
și eu râdeam, râdeam în hohot
în fața cetăților arse,
femeie!

libertatea mea era în foc nu în apa cu care l-ai stins,
femeie, lasă-mă să mai plec o dată –
încă mai sunt oameni și cetăți crescute pe temelii puternice,
lasă-mă să mai urlu o dată la zidurile lor,
lasă-mă să mai beau într-o seară cu Ogodei și cu Ingvar,
să pornim și în urma noastră corbii să țipe
din nou a pustiu.

femeie,
spune-mi,
cine sunt
și unde îmi sunt corbii?

și, mai ales,
de ce nu mă mai doare nimic?

țin pietrele astea în mână,
de ce îmi vine să le așez ca pe o temelie
în loc să le arunc râzând peste umăr?

de ce îmi văd arcul ca pe vioară,
de ce mi s-au topit solzii din pieptar,
de când zâmbesc în loc să râd de flăcări și de tunet?

femeie,
cine sunt
și unde îmi sunt corbii?