Femeie în stepa tătarilor

| | Ce scriu, Poezii

Așa trăiesc eu, cântând cu cazacii pe malul Donului, dansând cu săbiile scoase,
Călărind cu tătarii mei în stepa nesfârșită de unde venim toți,
Întinzând pânza corăbiei lungi pe apele nordului,
Mereu cu vântul în față,
Mestecând pământul ăsta ca pe viață, sfâșiind viața de pe osul vânatului
Arogant, puternic în aparență, uneori cercetându-mi agresivitatea
Pe care nu o pot exprima decât strângându-te de umeri și păr în vreme ce te iubesc
Doar o secundă, pentru ca apoi să te întreb grijuliu „te doare?”
Sau pălmuindu-ți fesele când mă împing în tine până îți simt vintrele pulsând
Te văd metamorfozată în pradă
A devora, a consuma, a-ți sfâșia existența hrănindu-mă cu tine
Acum, doar acum, în aceste secunde în care îți arcuiești spatele
Și chipul tău se contorsionează într-o suferință aparentă
Despre care știu că e poarta spre orizont –
Cerul din stepa mea, a tătărilor liberi și stăpâni ai propriului destin
Același care ne-a adus aici
Potrivindu-ne,
Marele zar rostogolit din Altai până în Crimeea
Peste tot am strâns popoarele cu arcanul
Pentru a se închina nouă
Care e rostul acestora, vor întreba călugării în lanțuri,
Noi le vom răspunde că femeia aceasta
De sub măselele și limba noastră,
O devoram trupește și iată că ne-am trezit cu palma dreaptă peste sânul ei stâng
Ea este rostul
Motivul pentru care zarul s-a rostogolit în stepă
Iar hoardele noastre au apărut din fundul pământului
Răspândind groaza la porțile cetăților
Popoarele fug iar noi le așezăm la picioarele ei cu glezna dezgolită
Deasupra pantofului sport, în oglinda sălii de fitness
Și zâmbim cu ochii oblici
Lumea asta ia-o tu, alte bogății nu avem,
Ție, doar ție tot,
Și atunci femeia se face lupoaică
Noi o urmăm biciuind peste coaste calul scund
Suntem liberi.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.