Eu cel ce visează

Nu îmi mai rămâne decât să visez soldații care am fost.

Azi, când o pătură de catifea numită liniște s-a așezat peste bătrânele tranșee, îmi sorb elegant ceaiul din cești de porțelan.

Ei au rămas în mine ca niște răni, siluete străvezii cu automatul pe umăr. Le văd noaptea și spun: vă cunosc.

Acesta sunt eu, acesta tot eu și eu cel ce visează.

Regăsirea e, de fapt, o întregire.

Sunt li-niș-tit. Mintea mea așezată comod și învelită cu pleduri groase peste genunchi nici măcar nu are nevoie să mai nască personaje. Creația vine, pesemne, din scrâșnet și foc.

Mă uit în urmă, pământul încă mai fumegă și zic: contemplarea este primul pas al regăsirii.

Nu e nimic rău în a bea o cană cu ceai și a visa soldați.