Era vorba să îți scriu

Era vorba să îți scriu. Apoi, ce mi-am spus, hai să citesc. Am sfârșit prin a-mi cumpăra două bilete la teatru.

Habar nu mai am cine ești și cui îi scriu, pentru că nu te cunosc. Oricine ai fi, știu că vei admira capacitatea mea de a mă deschide. Întotdeauna am fost surprins să aflu că asta pare a fi ceva ieșit din comun, de parcă sufletele oamenilor ar trebui să stea ca banii în portofele. Sau ca inimile, închise ermetic într-un piept, care atunci când ies de acolo vor atrage oameni în jurul lor ca la un spectacol grotesc, marcat cu avertismentul „atenție, imagini cu puternic impact emoțional”.

Cei mai mulți se așteaptă să vadă sânge, suferință, vor să își înăbușe teatral un țipăt ducând palma în dreptul gurii. Grotescul atrage mulțimile, desigur, însă aici nu e nimic grotesc, a rămas un simplu povestitor care își deschide încet dar ferm pieptul.

Uite, aici sunt flori. Florile mele, pe o parte le-am lăsat astă iarnă să înghețe afară, altele le-au luat locul în primăvară. Aici nu e butaforie, nu e nimic de plastic, este viață, este transformare, iar moartea este firească la fel ca nașterea. Sufletul e plin de viață iar liniștea vine abia atunci când renunți să îl modelezi după chipul și asemănarea ta. Sacrificând, judecând în alb sau negru, automutilându-mă emoțional, nu am făcut decât să mă înghit, începând de la coadă.

Durerea trebuie trăită, îmi spunea cineva. Nu, durerea nu trebuie trăită, ea trebuie acceptată și lăsată în urmă ca un cal bolnav.

Uite, aici mai sunt doruri. Vulnerabilități. Mânii. Greșeli. Vinovății. Nu îmi e rușine de nimic din toate acestea pentru că totul sunt eu iar eu sunt dincolo de ele.

Întotdeauna am intuit că în spatele liniștii se află fericirea. Iat-o, era și ea aici, între florile astea. Atâta timp pierdut căutând-o în alții, când de fapt era aici, sub bărbia mea. Intuiesc, fără să îmi pot încă demonstra, că ea e Dumnezeu. Eli. Alla, YHVE, Hașem. Dominus Dei. O, și ce satisfacție deplină să știu că în limba asta ea, dumnezeirea, este un substantiv feminin. Ea, liniștea este iubire iar iubirea este liniște.

Nu poți să iubești pe altcineva cu adevărat neiubindu-te pe tine. Vei sfârși zicând înciudat „ce te-aș mai fi iubit”, ca și cum iubirea asta ar fi condiționată de cine știe ce circumstanțe complicate. A venit Omul ăla acum două mii și ceva de ani să ne zică asta și tot ce a înțeles omenirea a fost că „înțelepții” trebuie să construiască niște ritualuri în numele lui, să fie prigoniți neascultătorii, în funcție de câte degete folosesc să se închine sau de cât de lungi au bărbile.