Dragă Smaranda

Dragă Smaranda,

Află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce îți doresc și ție. Ascult a doua melodie de la tine și închid ochii. Mă văd mergând pe jos, într-un decor urban străin – un alt oraș. Este toamnă și a plouat iar eu am un palton gri și pălărie neagră. Mereu mi-am dorit să pot purta pălărie. Nu am făcut-o niciodată, cred că din timiditate. Nu îmi place să fiu privit de necunoscuți, nu îmi place să ies în evidență.

Faptul că mă imaginez singur pesemne spune ceva despre subconștientul meu în prezent. Nu îmi dau seama dacă e vorba despre o singurătate povară, pe care încerc să o depășesc, sau despre o singurătate vindecătoare, de care am nevoie pentru a-mi limpezi și așeza straturile de dinăuntru.

Timpul petrecut cu noi înșine. Știi că timpul petrecut cu tine e de fapt tot al meu? Pentru că mă faci să zâmbesc, să mă gândesc, să glumesc, apoi să mă observ. Fir-ar, îmi zic, iată că e bine. E natural, e viață în toate acestea, trăiesc. Iar descoperirea asta îmi aduce un sentiment de împlinire.

Apoi, tu. Toate întrebările nerostite, curiozitățile, de la mare înspre banal. Dacă mergi desculță pe gresie. Lip lip lip, îți aud tălpile pe care nu le cunosc. Pune-ți șosete, te-aș certa, să nu răcești. Dacă se văd copaci de la fereastra ta. Ochii tăi privind în zare, în timp ce sorbi cafea dimineață și încă nu te gândești la nimic. Dacă a fost greu. Pentru că știu ce înseamnă să ajungi să nu mai asculți muzică trei săptămâni. Dacă trece. Dacă acum îți e mai bine.

Nu suntem singuri. Suntem atât de aproape unul de altul, trăim niște ani atât de frumoși în care ne putem găsi atât de repede unul pe celălalt, și totuși ne e greu să conștientizăm asta. Oare pentru că știm ce vrem cu atât de multă exactitate? YouTube îmi oferă deja muzica despre care știe că îmi place. Pe facebook sunt doar opinii care îmi validează punctul de vedere. Dar astfel nu înseamnă că sunt deja condamnat să fiu singur?

Ascult acum un playlist care a plecat de la acel Siempre me quedara de la tine și parcă e o gură de aer proaspăt.

Recitesc ce am scris. De ce am fost atât de serios? Nu, astea sunt cicatricile. Am să le acopăr. Am să îți povestesc, în schimb, cum aveam 17 ani și ceva și învățam pentru bac. Iubita mea îmi spusese că pleacă la Câmpina, la niște rude. Mie mi-a fost așa de dor de ea că m-am suit dimineață în tren și am plecat să o caut. În mintea mea, Câmpina era un orășel mic, minuscul, cu doar câteva străzi. Și iată-mă hoinărind pe străzi, uitându-mă uimit la blocuri și case într-un oraș adevărat. Am tot mers câteva ore, până când am văzut o bătrână care se chinuia cu două sacoșe imense. M-am oferit să o ajut și, vorbind cu ea, i-am spus de ce sunt acolo. A făcut ochii mari și a zâmbit. M-a invitat să urc la ea, locuia împreună cu fata ei care „lucra la telefoane”. Fata, care avea vreo 40 de ani pe atunci, m-a întrebat care e numele de familie al mătușii celei pe care o căutam. Nu știam. M-am ales cu un ceai și multe zâmbete. În cele din urmă, am cumpărat o cartelă telefonică, din acelea portocalii, și am sunat acasă la ea de la un telefon public. Voiam să o întreb pe mama ei numele și adresa mătușii. Mi-a răspuns care mătușă? că e jos, a ieșit cu cățelul.

Nu am regretat niciodată ziua aceea. De fapt, mi-a prins atât de bine, încât a devenit parte din mine. Din când în când, plecam singur, la Sinaia să citesc ziarul în fața gării. Sau prin pădurile de lângă București. Am văzut iepuri, ulii, căprioare. E multă viață în jurul nostru. E multă fericire după dureri, e nevoie de acceptare și de abandon. Un strop de copilărie.

Știu că suntem oameni mari. Știu că trebuie să ne prefacem. Dar cred că toți suntem copii. Mai ții minte cât de ușor spuneam – vrei să fii prietenul meu?

Vreau să fii prietena mea, zână Smaranda.