Două cuvinte

Mi-e teamă de cuvântul părăsire
la fel cum îmi e groază de cuvântul sinucidere
de care mă ascund în punctul primordial
ghemuindu-mă minuscul între primii protoni –
uite așa înțeleg eu monoteismul,
să mă fac mic cât un efect
și să mă închin cauzei.

Mi-e teamă de cuvintele părăsire și sinucidere
pentru că este ilogic ca eu să nu mai exist,
eu trebuie să exist
așa cum tu trebuie să îmi exiști.

Piatră, piatră, piatră.

Buzele mele sunt subțiri pentru că se împietresc a smalț pe dinăuntru
iar deasupra rămâne din ele puțină carne,
cât o dungă mai rozalie sau mai albă, depinde cât sunt de obosit.
Îmi cresc dinți puternici din buze subțiri.
La un moment dat au să mi le străpungă.
Cred că devin mistreț.