Dragoş Şerban în Un covor moale îi mângâia tălpile. Îi plăcea să meargă desculț iar covoarele așezate de-a valma prin casa îi primeau pașii, unul după altul, în așteptarea dezmierdării. Mergea visând, iar fiecare covor pe care călca îi spunea o poveste pe care el o pricepea mai întîi cu tălpile, abia apoi cu inima și în cele din urmă cu mintea, singura care îi mai plăsmuia imagini, în absența ochilor a căror vedere se stinsese demult.
Satîr, bătrânul orb, nu mai ieșise din casă de acum 12 ani, de când fiica sa plecase la Bursa unde se măritase cu un profesor. Cei doi îi trimiteau bani la răstimpuri, fără ca nimeni să ceară, știind de bună seamă că el avea să cumpere alte covoare de la Aslan, comerciantul adjar care înnopta la el uneori, venind dinspre Batumi.
Întunericul îl cuprinsese treptat, ultima lumină pe care o zărise fusese cea a soarelui spre care tânjea când se plimba prin fața casei, de braț ținut de fata lui. O ultimă pată albă în întunericul care se grăbise să îl înconjoare.
Glaucomul progresase fără leac, spuneau medicii. În doar trei ani învățase că pentru el forma lucrurilor era mai importantă decât culoarea.
Își pierduse vederea aproape de tot, ochii căpătându-i o culoare albastră-alburie.
La început citea din ce în ce mai greu, până când literele își pierduseră șirul cel înțeles și deveniseră simple rânduri fără vreo noimă.