Cutezătorii

Îndrăznește să crezi, dragul meu urecheat.

Țâșnirea din iarbă, primul pas, ridicarea, îndreptarea spatelui.

Ochii înainte.

Inimile noastre se ridică din piepturi și ne trag de urechi zbierând cutezanță.

Ridică-te și umblă, i-a spus el ologului, îți amintești?

Credința ta te-a vindecat.

Îndrăznește să crezi, dragul meu urecheat.

Îți scriu, iepure al meu, pentru că aud ciorile cum își întemeiază cuibul în brad. Uscături duse în plisc, infinite bătăi de aripă, lungi le sunt zilele și atât de scurtă primăvara. Da, de la ele am învățat asta. Le auzi cum cârâie? Cu mine vorbesc.

Am pus alea douăzeci de răsaduri de ardei, le-am legat pe araci și după aia m-am îndreptat de spate cu ochii în vârful bradului. Ho, îmi venea să le strig, că v-am auzit. Nu vedeți că și eu îmi construiesc aici un cuib? Uite, am pus răsadurile. Mâine mai am leușteanul.

Nu stăm. Nici eu, nici ciorile, nici chinezii care aleargă dimineață pe biciclete la noi în Colentina. Și al dracului nu știu cum se face că, deși nu înțelegem o boabă din ce spunem, ne uităm unii la alții, ei la mine, eu la ciori și reiese aceeași concluzie din discuțiile noastre nepurtate. Primăvara e scurtă, e vremea cutezătorilor.

Hai, urecheatule, ridică-te și umblă.