Cine să te înțeleagă, David

Realitatea pe care numai tu o cunoști și pe care nu ai voie să o dezvălui, iată drama actorului filantrop, care adună din jur tot ce e rău și îl ține în el, declarând apoi, teatral, cu mâinile în aer și zâmbetul pe buze, că totul e bine.

Viața merită traită! E bine, totul e bine…

Așa spunea actorul din mine, precum Alexandr Kalabușkin, personajul lui Nikolai Erdman, strigând – Viața e frumoasă, cetățene Podsekalnikov!

Episodul de dinaintea plecării din Tbilisi se consumase întocmai în felul acesta bizar, absurd, cu mine fiind singurul care știa că totul avea să se dărâme ca un castel din cărți din joc. Nimeni nu știa că pierdusem tot și nu aveam nici cea mai mică intenție de a le spune adevărul.

Toți banii mei și ai Marei erau acum în contul lui Igor. Pentru Mara asta nu ar fi contat, chiar dacă ar fi știut. Însă pentru cei din casă ar fi fost o veste care le-ar fi cutremurat din temelii viețile trăite în liniștea și rutina unor felurite tradiții caucaziene. Cum să le spui că anul acesta nu vom putea pleca la Didgoroba, festivalul unde ne întâlneam cu rudele lor din Kutaisi? Cum să le spui că toate planurile armonios și detaliat întocmite pentru nunta lui Ketevan erau acum utopie?

În fine, cum aș fi putut să le spun că nu mai plătisem de două luni nicio factură și că investiția în afacerea cu antichități a rusului plecase spre Moscova, cu rus cu tot?

Număram zilele până când s-ar fi întâmplat ceva ce le-ar fi dat de bănuit, precum absența apei la robinet sau a curentului electric la tablou. Însă de fiecare dată reușeam să amân, Tbilisi era un oraș plin de oportunități și reușeam să fac rost de o sută – două sute de lari cumpărând și vânzând telefoane, bani cu care plăteam o parte din datorii.

Din restul făceam piața și aveam grijă ca totul să fie ca înainte, eu eram singurul care putea să facă distincția între înainte și acum. Și în tot timpul ăsta, trebuia să acopăr această prăpastie ce se căscase între viața de dinainte de Igor și cea de după, astfel încât ei, ai mei, să nu o vadă, să nu simtă hăul care se întinde acum sub noi. Și acopeream prăpastia cu însăși viața mea care o luase la vale într-o goană nebună după soluții. Pentru ei, însă, era bine. Totul era bine.

Deși nu reușeam mereu să par fericit și plin de optimismul cu care ei se obișnuiseră de când sosisem în Georgia, le alungam orice urmă de îngrijorare punând asta pe seama preocupării și ambiției constructorului unei noi vieți. Asta știau despre mine, că eu îmi construiesc o nouă viață alături de ei, cu toate că nu cunoșteau foarte multe detalii despre cum fusese ea, viața mea, înainte să ajung aici, pe malul fluviului Mtkvari. Și cu siguranță mi-aș fi construit-o, totul începuse să se lege, eu începusem să uit.

Așa cum în trecut asistasem la moartea copilului din mine întru nașterea tânărului David, apoi la moartea tânărului David întru nașterea bărbatului David, aici trăisem moartea acestuia întru nașterea unui nou eu

foto: Dorothea Lange, 1936