Caucazul meu

Caucazul meu, suflete, este doar o altă iluzie a unui capăt. Alerg spre el încredințat că acolo se va opri totul, când eu de fapt ar trebui să știu despre mine că odată ajuns pe Elbrus nu voi zăbovi mai mult de câteva minute și voi pleca spre mai departe.

Caucazul meu este doar o altă țintă, o altă treaptă pe care trebuie să sui ca să pot urca pe următoarea. Cine știe care va fi cealaltă? Poate stepa, iar de acolo stâncile Altailor, apoi taigaua, zăpezile veșnice, apoi voi coborî în pampasul ierburile înalte, după care pe nisipurile Atlanticului sau poate pe versanții terasați ai Anzilor.

Undeva, știu că undeva trebuie să mă întâlnesc pe mine. Poate că eu sunt deja aici și nu vreau să mă văd. Poate că fug nu pentru a mă întâlni, ci din contră, pentru a mă uita pe mine. Ce adevăr atât de îngrozitor se ascunde aici încât nu îmi ajunge o planetă să mă ascund de el?

Ți-am spus mai demult că viața mea nu poate fi tulburată așa de întinsă cum e ea. Azi nu mai sunt așa de sigur că aceea e viața mea. Ar putea fi drumul care o ocolește. Miezul ei este necunoscut și închis cu lacăte grele undeva între acele drumuri. Ai curajul să le deschizi? Poftim, ține tu cheia și spune-mi cine este zăvorât acolo și de ce.

Pe inima mea scrie în tătărește „giol uyîm”. Drumul este casa mea.