Când nu mi-a mai trebuit nimic

Lângă tine, cu tine, în brațe la tine mi-a fost tare greu. Știi de ce? Pentru că am simțit că am totul și că nu îmi mai trebuie nimic, că prezentul îmi este îndeajuns; dar asta este o stare absurdă, pentru că omul, când nu îi mai trebuie nimic, închide ochii și gata, se duce.

Eu cred că de aceea mintea naște vise și idealuri, vrea mai mult mereu, ca să ai o direcție și încotro să te îndrepți. Să nu se termine drumul, adică să nu mori de plictiseală, stare vecină cu nefericirea.

Ori, drumul meu se terminase lângă tine, iar mintea îmi era intrigată pentru că acea clipă, în care nu îmi mai trebuia nimic și totuși eram nespus de fericit, părea o eroare.

Găsisem ordinea firească a lucrurilor, așezasem totul într-un cerc în care fiecare strat din ființa mea era potrivit cu perfecțiune, un spațiu închis și autosuficient în interiorul căruia te aflai tu. Poate ar fi trebuit să te numesc Pi.

Și-ți mulțumesc pentru mesaj.