Calende

| | Ce scriu, Poezii

nu știu cum ai făcut de ai ajuns așa frumoasă și bună
și zâmbetul acela, doamne, zâmbetul tău îl văd mereu
încât atunci când lucrez sunt nevoit să scutur din cap de câteva ori
să îmi amintesc unde sunt, să mă dezmeticesc
sunt la birou? sunt cu tine adormită pe piept?
dar asta nu durează decât un moment
pentru că după aia simt din nou șfichiul biciului pe spatele gol și transpirat
jap!
apuc de vâsle, brațele mi se încordează, mușchii stau să îmi pleznească
duhnește a bărbați nespălați aici în burta corăbiei
cineva, unul gras, ne înjură în latină,
ăsta mic de lângă mine se roagă într-un grai necunoscut
la niște zei necunoscuți
altul strigă cu glas sfârșit agua! agua!
cu buzele aproape cusute între ele de sete
și jap!
ăla gras care înjură în latină mă biciuiește iarăși
împărțind lovituri cu dărnicie în stânga și în dreapta,
eu printr-o deschizătură în lemn zăresc o insulă însorită și un pescăruș
nu știu de ce, am sentimentul că te voi găsi acolo,
sunt încredințat că mă înțelegi – tu, cu zâmbetul, cu frumusețea și bunătatea ta,
mă ridic din burta galerei, las vâsla din mână și lanțul se înmoaie
Recedite, famulis! le strig arogant
la o parte, sclavilor, pieriți din fața mea,
scutur din cap,
te văd, ești adormită cu obrazul pe pieptul meu,
scutur din cap,
sunt cu degetele pe tastatură și ochii în gol,
mă uit în jos – cămașa mea bleu, încheiată până la penultimul nasture,
mă uit în jos – pielea mea măslinie, brăzdată de cicatrici, urme de fier înroșit,
degetele mele odihnite pe lemnul de cedru, lustruit și crăpat al vâslelor,
e liniște, doar câte unul mai tușește, doar scândurile mai scârțâie în ritmul lor,
marea ne leagănă ca o mamă și valurile ne sărută carena cu limba,
degetele mele odihnite pe tastatură, laptopul cu ecranul de 16 inch mă așteaptă răbdător,
mailurile mă anunță clinc, clinc, clinc, unul după altul,
mă ridic și îmi vine să le spun tuturor recedite, famulis!
unghiile îmi intră dureros în piept
în locul unde știam că aș avea cicatrici vechi de fier înroșit
îmi smulg ceasul ca pe un lanț gros de bronz
un coleg mă privește înfricoșat în ochi
nu îmi dau seama dacă mă întreabă „ești ok?” sau se roagă într-un grai necunoscut
la niște zei necunoscuți,
nu știu cum ai făcut de ai ajuns așa frumoasă și bună
și zâmbetul acela, pe Jupiter, zâmbetul acela îl văd mereu

Textul face parte din volumul: Porțile cetății

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.