Bunicul meu

Bunicul meu nu a fost nici flor nici mongol, a fost tâmplar.

Lângă ultimul gard de uluci din Colentina,
tâmplarul înalt și uscățiv
a călcat azi apăsat pe urmele pașilor mei
mirați că totul se poate în-tâmpla atât de deodată,
ca acum treizeci de ani
când viața acelorași pași încă nu se măsura în decenii
ci doar în acumuri –
acumurile au ajuns după aceea să păstreze în ele vieți
cu idei cu decizii cu speranțe,
cu anotimpuri care fac oamenii să fie pentru totdeauna altfel de oameni,
unii mai atenți la urmele lăsate de fierăstrău pe dunga lemnului,
alții mai atenți la sfera care se deschide în jurul lor
ca un flor,
care îi soarbe în dimensiunea timp
pe măsură ce află că ulucile au și adâncime
dacă le privești din unghiul potrivit,
pe măsură ce află că și oamenii sunt adânci,
oho,
și încă ce adânci sunt oamenii
dacă sunt lăsați să se oglindească
în ei înșiși,
unii din ei se vor vedea tâmplari pe dinăuntru
înainte de a se vedea corbi sau mongoli,
demoni sau îngeri,
ulucile sunt adânci și poartă în ele ideea de copac
așa cum eu sunt adânc și port în mine ideea de tâmplar,
cu toate că nu sunt nici înalt nici uscățiv,
cu toate că mă gândesc azi la sfere,
nu la urmele lăsate de fierăstrău în dunga lemnului.

Sfera, tataie, este pentru om ceea ce gaura cheii este pentru ușă,
dacă ușa și-ar conștientiza dimensiunile mai presus de lungime și lățime.

Știu, dacă acum nu ai fi o umbră în sfera mea,
mi-ai zice că ar trebui să ung cu nițică unsoare balamaua porții,
pentru că a scârțâit când am intrat în curte.

Mâine dimineață, îți promit, acum ar face gălăgie.
Am uns-o, nu mai scârțâie.
Că veni vorba, știi că încă mai am vaselină în cutia pe care ai lăsat-o?
Au trecut aproape treizeci de ani și nu s-a terminat,
poftim, ce chestie, cât de rar am uns balamelele de când ai murit.
Poate ar trebui să vorbim mai des, să îmi amintești, că eu știi că mai uit.