Bunicul meu din orașul de sticlă

| | Ce scriu, Poezii

e liniște în bucățica mea de oraș,
spartă și separată tăios de alte bucățele de oraș,
e liniște în cioburile care ne țin loc de case,
la marginea lor oamenii atârnă însângerați și veseli,
pozând cu gurile până la urechi –
fiecare ciob oglindește alte cioburi,
oamenii se admiră, se confundă în orașul caleidoscop
viață cu viață, casă cu casă,
e liniște între cioburi și între oameni,
aici există imagini, există convingeri apăsate și ascuțite,
oamenii calcă peste ele cu tălpile goale și zâmbetele largi,
tălpile se sfâșie dar obrazul nu schițează vreun gest de durere;
e liniște în bucățica mea de oraș –
la capătul ei,
pe cea mai îndepărtată bancă din ultimul parc al citadelei,
tataie își otrăvește ficatul cu o cafea incertă,
stropită cu secărică din buzunarul încăpător al paltonului maro,
în care se distinge discret forma cilindrică a sticlei;
gâtul ei, împodobit cu un dop strălucitor de metal,
se ițește curios și pare mirat că nu mai e nimeni în jur.

tataie e singurul om treaz din oraș.
el nu admiră pe nimeni, nici măcar pe sine.
soarbe din cafea și se uită în jos,
strângând buzele subțiri și bătând darabana cu tălpile.
tataie e singurul om treaz din oraș,
măcar pentru faptul că e ultimul care și-a păstrat șoșonii în picioare.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.