Ăsta nu mai prinde pește

Să te temi de moarte nu e nimic altceva decât să-ţi închipui că eşti înţelept fără să fii; înseamnă să crezi că ştii ceva ce nu ştii (Socrate).

Pe 24 iunie 2013 a fost una din zilele acelea în care pleci cu două facturi în buzunar și nimerești cu o undiță în mână, pe malul bălții.

Pe la 10 ies grăbit din casă. Până la BRD Colentina sunt doar două stații scurte de troleibuz, așa că am tăiat-o pe Lăicerului și am ieșit direct la șosea, vizavi de Edessa (fine turkish cuisine). Plătesc ce aveam de plătit apoi nu știu cum nimeresc cu o cafea în mână pe malul Colentinei.

Eu, cafeaua, un soare cuminte de vară și vreo cinci pescari tăcuți. Se auzea doar vântul prin sălcii și din când în când un pleosc făcut de plutele undițelor zvârlite în baltă.

Pe strada din spate era pustiu, nu trecea nimeni, în afară de un cortegiu care la un moment dat ieșise dintre blocuri, fără claxoane, doar zgomotul pașilor mulțimii în negru. Ne-am uitat lung după ei, și eu și pescarii, apoi fiecare și-a văzut de ale lui, ei de undițe și eu de cafea. Unul singur a îndrăznit să tulbure liniștea acelei dimineți, cu o propoziție rostită apăsat și profetic:

– Ăsta nu mai prinde pește…