Așa tăcuți cresc mugurii în copaci

Astăzi, cuvintele se întind leneșe pe iarbă.
Alcătuirea a tăcut, nu îmi mai trimite litere sub frunte
și nici împerecheri carteziene între idei.

Nicio gâlceavă între cauză și efect,
nici vreun vecin cu polizor
sau câte o frază care trebuie trebuie scrisă.

Azi, până și mațele mi-au tăcut
iar timpul merge pe furiș doar în șosete.
Pleoapele nu îmi mai scârțâie a usturime când clipesc
iar în plămâni schimbul de gaze se face cuminte ca o împărtășanie:
poftim azot și oxigen, închină-te, acuma dă-mi oxidul de carbon.

După fiecare respirație aud mai abitir cum cresc mugurii în copaci.
Undeva, departe, pe sub unul din ei,
o tânără cu părul lung lucind în soare trece cu pas grăbit.
E atîta liniște în univers că o aud.