Apa de colonie și grâul unui dizident

În marginea Colentinei, ceața groasă mirosea acum a apă de colonie. Că o fi fost de la ăia de pe Moroieni care făceau grătar, că s-o fi răsturnat vreo dubă cu marfă întârziată înspre sau dinspre Dragonul Roșu, nimeni nu poate ști.

Mirosea a parfum și asta era cu atât mai surprinzător după cele patru ore în care am discutat despre însămânțările de primăvară, despre cum anul ăsta primăvara adevărată va veni târziu, așa îmi zicea domnul inginer, că vine hăt înspre aprilie, că suma gradelor negative trebuie să fie constantă. După lunga discuție de azi ar fi trebuit să miroasă ceața a brazdă proaspătă și a orzoaică, dar nu, mirosea a colonie ieftină.

Ăla care are terenul la Afumați, între pădure și fabrica de biscuiți, se încăpățânează să îl lucreze an de an. În toamnă a pus grâu. E adevărat că pune grâu de fiecare dată, numai grâu, ceea ce mă face să îl bănuiesc că nu îl interesează pe el asolamentul și producția, ci că o face ca un soi de frondă împotriva absolutiștilor, investitorilor imobiliari de pe șoseaua de centură. E singurul teren cultivat între bodega de sub podul de la Metro și cimitirul Pantelimon. Cât o scoate de pe el? Nu cred că sunt 5 hectare, ia cel mult 10-15 tone, dacă plouă. Dincolo încep mărăcinii, depozite ruginite, fabrici, blocuri în Voluntariul lui Pandele. El pune grâu.

Iată un dizident, îmi zic în gând. Nu vrea să vândă, nu plantează vreun panou publicitar în marea pădure de „For sale” care mărginește tărâmul nimănui, no man’s land, aflat între București și Ilfov.

Domnul inginer are la rândul lui 5 hectare în Teleorman, le are date în arendă. Nu vrea nici el să vândă, chiar dacă prețul pământului a crescut. Lasă-l acolo, zice. S-au interesat de el niște spanioli, el a cerut triplu prețul pieței, ca să îi sperie. I-a speriat, că nu l-a mai căutat nimeni. Asta și voia, lasă-l acolo, că a muncit tataie pentru el. De ce să îl vânză.

Ne-am băut cafeaua și am plecat. El spre Poștă, să nu închidă, eu spre anticariatul meu. Am găsit o lucrare interesantă și o pândesc, poate scade prețul. O carte de amenajări funciare din 1893, importantă nu atât pentru conținut, cât pentru dedicația de pe fila întâi. Dăruită lui Emanoil Porumbaru, pe atunci ministrul lucrărilor publice. Același Emanoil Porumbaru avea să fie, ulterior, ministru de externe într-o perioadă cheie pentru istoria secolului XX, intrarea României în primul război. Un alt amănunt interesant este că liberalul Emanoil Porumbaru a fost bunicul lui Vlad Georgescu, fost director al Europei Libere, asasinat, se pare, din ordinul lui Ceaușescu.

Poate că din toate aceste motive cartea e prea scumpă acum pentru buzunarul meu, dar cine știe, am șansă să prind o reducere. De asta trebuie să o vizitez des, să mă asigur că e tot acolo, eventual să o pun frumos în raft atunci când vreun client neglijent o lasă trântită sau înghesuită.

Pe Moroieni era ceață, mirosea inexplicabil a apă de colonie iar eu mă gândeam la Emanoil Porumbaru și la grâul care probabil a înfrățit deja între Voluntari și Afumați.