Antimuzica

ardeți viorile, zdrobiți sub călcâie flautul și naiul,
aruncați pianul de pe stânci și îngropați mandolinele,
în seara asta orchestra se încolonează și pornește
în ultimul ei turneu în care doar tobele
și pașii grei vor mai răsuna.

dirijorul se vopsește cu cenușă pe obraji
și calcă sacadat cu brațele atârnând țepene.

înfige-le în urechile sângerânde ale lumii, maestre!
învață-i pe oameni să audă stelele și creșterea unui singur fir de păr,
ultima geană de om de pe ochiul drept al ultimului om
care în două picioare va mai simți nepăsător timpul
ca pe un lucru deloc dureros acceptat pe această planetă
unde vreme de câteva milenii s-a cântat muzică.

ce neagră orchestră și urâte cuvinte…
vreau să tacă și să îmi uit limba,
atunci lucrurile vor fi iarăși ce au fost,
dezbrăcate de sunetele banale în care oamenii le-au învelit,
vreau ca o stea să fie iarăși lumină, nu patru semne negre înșirate.