Amintiri în spatele șifonierului
mă schimb așa cum se schimbă peretele ăsta,
i-am zis,
uit pe dinăuntru tablourile mele strâmbe
înghesuite între pânze gri de păianjen –
nu, nu e nimic matern aici
e doar timp
sunt doar eu
cu tablourile pe care nu le mai văd –
pe cel agățat în cuiul din ficat,
pe cele așezate ca un șir de icoane
în cuiele din răsăritul inimii,
pe cel din stomac proptit alandala,
încep să le uit pentru că în fața peretului
am mutat hârjâind dușumeaua
o fiere mare cât un șifonier cu trei uși.
mă schimb așa cum se schimbă peretele ăsta,
i-am zis,
mă schimb în gri și în păianjen și în neant
ca un perete după ce îl acoperi cu mobilă.
nu înțeleg,
mi-a zis,
să îți explic:
m-am născut alb, țin minte că miroseam a var câteodată,
apoi am început să îmi bat tablouri în cuie –
mi-am înfipt în organe fel și fel de pânze înrămate
cu oameni cu locuri cu timpuri
și în timp ce izbeam cu ciocanul în cui
de fiecare dată ridicam ochii spre cer –
uite, Doamne, că și viața asta e un fel de crucificare,
doar că e pătrată pe fond alb.
dar nimeni nu mai crede și nu mai înțelege nimic din ea,
până la urmă sufletul își mută șifonierul în fața ei,
își trage un fotoliu, se întinde și uită.