Absurdul oglinzii, Mara
Cum aș putea să păcălesc timpul? Cum aș putea să păcălesc o condiție, un fenomen? Cum altfel decât prin propria mea percepție a acelui fenomen. Nu îl pot altera, îmi pot modifica doar felul în care îl privesc. El este acolo, dar daca închid ochii dispare. Dacă uit, trecutul nu s-a întâmplat. Sau din contră, dacă iau o anumită zi petrecută cu tine și o pun în ramă, ea rămâne în prezent, tu rămâi lângă mine fără să fii aici, tu cea de atunci.
Dar ce se întâmplă când doi oameni fac același lucru? Când doi oameni se privesc înrămați fiecare pentru celălalt? Ce lucru absurd. Suntem la o atingere distanță unul de altul, dar ne desparte o foiță subțire de timp, o condiție.
Ne privim într-o sticlă, când de fapt suntem în spatele ei. Ne privim într-o bucată din trecut, când de fapt prezentul nostru este acum, ar putea fi acum. Ce trebuie să facem ca să ajungem unul la altul? Să spargem oglinda, să ne desprindem de trecut, să renunțăm la adulare, să prefacem timpul în cioburi, oricât de dureros ar fi asta. Altă cale nu este. Trebuie să acceptăm condiția timp și să o lăsăm să fie parte din noi. Să o trăim, să ne trăim, să ne construim o realitate care să fie, din nou, a noastră.
Trebuie să știi, Mara, că eu voi fi primul care va călca pe cioburi. Atunci, așa cum mi-ai spus, te voi lua de mână și te voi duce să îți arăt o nouă realitate, această realitate. Trebuie să știi că timpul nu este decât un fenomen care poate fi îmblânzit și prin acceptare, nu doar prin gravitație.
Dacă ai puțină răbdare, fierul din buzele tale se va uni cu fierul din buzele mele peste șase miliarde de ani, atunci când soarele probabil va înghiți lumea noastră. Noi doi încă vom fi aici. Trebuie să îmi promiți că nu vei pleca nicăieri fără mine, chiar dacă la un moment dat vei descoperi că poți. Dar până atunci, te voi lua de mână și îți voi spune toate astea.