A fost odată o casă

pământul acela pe care am călcat,
iarba, casele mici,
văgăunile cu râul sărat
și aerul, mai ales aerul,
pe toate le-am zidit în poveste
să nemurească în basmul care începe așa:

„a fost odată o casă
cu tavanul apăsat peste creștetul nostru ca o mângâiere,
cu flori lacome îmbrățișându-i pereții,
cu umbre din trecut care mai apăreau uneori la ferestre,
cu oameni care dimineața își clăteau obrajii cu apă de ploaie”

unii oameni și casele lor își întind sufletele dincolo de timp,
așa a fost dintotdeauna,
de când primul om i-a rostit altui om basmul lui.

uneori nici nu-i nevoie de povești prea lungi,
e de ajuns ca omul să scrijelească pe o piatră un nume
așa cum s-a scrijelit acum mai bine de o mie de ani în Tomis
„aici a trăit Abascantos cu soția lui, Zosime”