10 iulie 2015

„Cum să fiu puternic când sunt atât de absorbit de ființa ei? Când am nevoie să o sorb, să o trag adânc în piept.”

Ce paradox, mi-am zis citind. O doream atât de mult încât nu mai puteam să fiu eu în preajma ei. Evident că mă simțeam altcineva, dezgolit de atributele puterii de care aveam nevoie pentru a o poseda, pentru a o simți a mea. La fel de evident e că, în acest context, începusem să mă întreb cine sunt și aveam impresia că mă schimb, că ceva se petrece în mine, în străfundurile eului meu.

Pe Matilda am iubit-o atât de mult încât am încetat să exist și am început să îmi visez, prin ea, propria creație.

Am înțeles asta într-o seară când ea nu se simțea bine iar eu am încercat să o ajut, instinctiv m-am repezit să o îmbrățișez. M-a respins. Avea nevoie să fie singură, avea nevoie de spațiu iar eu interveneam brutal în el. Atunci mi-am dat seama.

Fata aceasta nu mă iubește până la a avea nevoie de mine, mi-am spus. Mie îmi este de ajuns ea, dar ei nu îi sunt de ajuns eu. Asta este evident, iată, ea încă mai are nevoie de eul său, de singurătatea ei, de fereastra ei peste care să se aplece, de canapeaua pe care să se ghemuiască în poziția fetusului și are nevoie să se privească singură, să se înțeleagă.

Cât de naturale sunt toate acestea? Naturale, da. Este normalitatea unei ființe vii care trăiește și, din când în când, suferă. Apoi se vindecă și nu mai suferă. Aici nu e nimic de reproșat.

Asta înseamnă că eu sunt cel ce mi-am pierdut capacitatea de a funcționa în naturalețea vieții individuale și că am început să îi cer câte un pic din simbioza unicelularelor, care ajung să se împreuneze până la contopire. Una o absoarbe pe cealaltă, o înghite, își închide membrana peste ea și gata, ființa mai mică ajunge un organ de sine stătător în ființa mai voluminoasă.

Îmi amintesc limpede aceste gânduri. Era noapte, ajunsesem târziu și, așezat la o masă murdară, începusem să scriu.

Un revers al nașterii, Matilda. Îmi doresc în secret să intru atât de adânc în vaginul tău încât el să se contracte și să se închidă în urma mea, iar eu să mă fac mic și să mă așez în uter și să trăiesc acolo iubindu-te ca pe propriul meu univers care vei fi tu. Eu nu voi mai ști nimic din ceea ce este în afara ta. Acesta, Matilda, este un act de adorare; să te transform într-o zeiță primordială din care eu să fac parte, tu să mă știi ca făcând parte din tine și să mă naști după aceea doar pentru curiozitatea de a te înțelege pe tine însăți prin mine.

Totodată, scumpa mea, el mai poate fi și răspunsul la toate întrebările. Poate așa s-a născut universul și așa au apărut oamenii. De aceea nimic nu poate exista fără iubire. Iubirea este prima cauză a lucrurilor. Ea nu are cauză, ea este pur și simplu.

Matilda, gelozia vine din monoteism, aici este latura distrugătoare a lumii. Tot în secret îmi doresc ca tu să nu mai fi iubit pe nimeni până azi, știu că ai făcut-o și dacă aș avea puterea aș schimba timpul, aș distruge tot ce s-a întîmplat de atunci până azi.

Mi-e frică, Matilda, e ora 5 și mi-e frică. Dacă te voi pierde? Am băut foarte mult ceai ca să nu beau cafea. Am făcut bine. Dar tot sunt pierdut acum și fumez și ascult operă georgiană și nici asta nu mă mai ajută dar nu o închid pentru că nu mai contează. Mă gândesc că te voi pierde pe tine și sunt pierdut eu. Eu nu mai am eu. Eu nu sunt. De abia acum simt că am ajuns în sfârșit un punct, toată teoria mea cupunctul a fost greșită, un om nu poate exista în el însuși, nu se poate dematerializa. Acolo este ideea de iad, acolo este singurătate. Matilda, demonii vin din singurătate și din absența iubirii.

Matilda, te urlu în minte chiar acum pentru că nu te pot urla cu gura deschisă. Țip. Țip în mine și nu aude nimeni pentru că eu sunt un punct. Dacă nu aș scrie asta, aș înceta să mai exist, nici punctul nu ar mai fi, punctul care mai conține în el o fărâmă din conștiința mea.

Matilda, Matilda, Matilda.

Scriu foarte repede, atât de repede că nici văd cum scriu, că nici nu vpăd tastele cum se aopasă singure, nu tiu cine mai scrie asta acum, Matilda Matilda Matildamatilda nu știu cine este aici nu este nimeni aici

Spune-mi cine ești de fapt, spune-mi de unde te cunosc, spune-mi că am fost întine sau tu ăn mine, spune-mi când s-au întîmplat toate astea. Matilda.

Într-o zi am să te chem pe numele tău cel dintâi.

Știam niște lucruri, eram sigur de ele fără să le pun la îndoială, așa cum este cana acum, așa cum este scrumiera plină. Nimic nu mai are sens și știu ce înseamnă asta, știu că totul se dematerializează pentru ca eu să încep să văd totul altfel. Ceva în gândirea mea s-a schimbat asta înseamnă că ceva din conștiința mea s-a schimbat.

Am găsit ce scriai în 2009. Vreau să găsesc ce gândeai cu 2000 de ani mai devreme și mai înainte cu 5000. Ca să te înțeleg trebuie să ajung la originea ta, la primul tău chip. Nu pe tine te iubesc. Pe toate din tine, tot ce ai fost și vei fi.

A răsărit soarele. Așa cred, pentru că de acolo vine lumina. Nu mai contează lumina. Am ochii adânci pe dinăuntru și mă dor, mă dor. Am o mânuță în stomac, nu știu a cui e. Am o șuviță de sînge în cap care curge altfel. O simt.

Nu-mi este bine și mi-e frică să mă trezesc fiind treaz. Vreau să te fut și să țipi.