The black dog (câinele negru)

Am urmărit azi un clip sugestiv și foarte bine realizat despre depresie. Iată-l.

Tot pe youtube am găsit multe informații pe același subiect, povești cu final fericit, altele cu final tragic.

Nu știu ca eu să fi suferit vreodată din pricina depresiei, poata așa a fost dar nu am știut la momentul acela despre ce era vorba. Însă, evident, am avut perioade grele și foarte grele în viață. Câteodată ele se succedau, ajungând să se întindă peste ani, ani mulți care se adânceau în întuneric unul după altul și eu o dată cu ei.

Într-o seară s-a întâmplat ceva, am spus ceva în minte și de a doua zi totul s-a schimbat. Cu timpul, întunericul s-a risipit iar azi, la ani de atunci, respir aerul tare și rarefiat al unei vieți prin care temerile trec fără să lase răni.

Nu contează neapărat cuvintele pe care le-am spus în seara aceea (sunt scrise sus, în header, al doilea rând sub numele meu), cert e că datorită lor am înțeles că sunt mai mult decât știam și am început să cunosc mai mult decât ce văd.

De atunci, am o relație specială cu timpul, căruia îi dedic zilnic minute de gândire, încercând să îi aflu sensul. De atunci, evadez din birou aproape în fiecare zi și alerg prin toată jumătatea asta de lume, de la Atlantic până la Pacific, dorind să înțeleg omenirea prin oameni.

Sunt departe, sunt fluid, vreau să îmi găsesc marginile, încă le mai caut. Chiar și atunci când tresar spunându-mi gata, aici e, aici este marginea mea, găsesc dincolo de ea încă o bucată din mine și merg mai departe, din nou în căutarea ei.

Ce ar putea oare să mă întrerupă și să mă tulbure din căutarea asta? Banii, societatea, oamenii? Războaie, crize, planuri bine puse la punct de către jucători de șah? Guverne, politici, implicare? Da, cunosc informațiile, sunt la zi, acționez în funcție de ele. Dar să mă implic până la pasiune, să lupt pentru cauză?! Să mă împart, să intru în vreo tabără creată artificial? Să le privesc la televizor sau în presă pasiunile de mucava și modul ghiduș în care încearcă să inoculeze idei?

Aiurea, eu mă gândesc la timp și îmi caut marginile. Ocupațiunea mea mintală este la alte prostii.

Ieri am aflat că asta se cheamă escapism.

– concepție filozofică și etică ce preconizează evadarea din cotidian prin contemplarea „esențelor spirituale”, căutarea unui refugiu în atemporalitate.

Ce frumoasă ironie. Eu mă refugiez, potrivit definiției, în atemporalitate încercând să descopăr chiar esența timpului.

Dacă stai să te gândești, are sens. Nu poți contempla pe îndelete un lucru din interiorul lui. Trebuie să ieși din el, să stai oarecum deasupra, să îl cercetezi, să îl înțelegi.

Așa și cu depresia. Poate că trebuie să evadezi din ea, mai întâi pe furiș, ca să o înțelegi. Apoi să îi vezi formele, spațiul pe care îl ocupă, modul în care o poți atinge, o poți micșora, te poți juca cu ea. Așa mă joc eu cu timpul, cu visele și cu zborul.