Teatru radiofonic

Am crescut, precum mulți din generația mea, cu viniluri și diafilme. Diafilmele se întâmplau rar, pentru că erau puține și le știam pe de rost. Asta am crezut multă vreme. Până când mi-am dat seama că adevăratul motiv era altul.

Diafilmele au fost echivalentul tiktokului. Îmi amintesc nerăbdarea cu care roteam dispozitivul, mai departe, mai departe, felul în care controlam succesiunea de imagini. Era un univers în care gândeam că am controlul. Dau înainte, înapoi, păstrez un cadru atâta cât am chef.

Cu vinilul e altceva. Niciodată, absolut niciodată nu mi-a trecut prin minte să mut acul pickupului mai departe. De ce? Pentru că pierdeam din firul narativ. Nu eu dețineam controlul acolo, ci dramaturgul, regizorul, actorii. Vocile lor controlau tempoul acțiunii și acțiunea însăși. Eu eram un simplu observator.

Cred că asta m-a făcut, de fapt, să iubesc mai mult decât orice teatrul radiofonic. Faptul că eram spectator, la fel ca la piesele care se petrec pe scenă în fața ta. Și mai mult decât atât. Lipsa imaginii creează din plin imaginație. Pe măsură ce replicile se succed, în mintea ascultătorului are loc un buchet de fenomene. Ești teleportat în alt univers, îți imaginezi personajele așa cum îți dorești, îmbrăcămintea, recuzita, trăsăturile fiecăruia. Totul e fluid și deplin.

Cu timpul, peste mine au venit televiziunile comerciale, începând cu SOTI în anii 90, apoi internetul, filmele piratate, jocurile, iar la urmă telefoanele smart și social media. Iar acum suntem la început de eră AI.

Fiecare fenomen popular are un început și un final, raportat la individ.

Pentru maică-mea, fenomenele s-au oprit la televiziune. Aidoma pentru bunica mea, care apucase să viziteze “panarama lui Braun”, de vizavi de Ceșmigiu, antreprenor de panorămi, panopticumuri și menajerii.

Ea și-a ales din televiziune exact ceea ce îi marcase copilăria: grotescul, senzaționalul, “femeia cu barbă”, scenele cu omoruri celebre înfățișate de Braun inițial cu figurine de ceară. În era ProTV, “știrile de la ora 5”.

Copilăria mea a fost marcată, slavă zeilor, de teatru.

De aceea toate celelalte fenomene s-au consumat rapid, pentru mine. Mă joc astăzi același joc pe care îl jucam in 2003, precum șahul imemorial. Nu mă mai uit la televiziuni. Rețelele sociale le folosesc rar și le consider un fenomen benign care s-a cancerizat între timp.

Însă, așa cum mamaie, născută în 1922, a păstrat vie amintirea “panaramelor” de la Moși și din alte părți ale Bucureștiului, eu am păstrat teatrul radiofonic.

De mai bine de zece ani adorm seară de seară cu un playlist de piese. Fie teatru, fie cărți audio.

Am făcut asta până la punctul în care am devenit propriul meu cobai. Cum influențează somnul informația audio?

Au existat dimineți în care m-am trezit cu cuvinte străine în minte. Ulterior descoperind că în playlist se strecuraseră diferite producții în alte limbi.

Au existat zile în care am fost urmărit de sentimente bizare, pentru a afla apoi că ele au fost declanșate de ceea ce ascultasem (dormind) în noaptea de dinainte.

Așa mi-a venit ideea să monitorizez somnul și să dau, astfel, o mai mare atenție subconștientului.

În privința lui, îl cunosc. După 6 ani de psihanaliză jungiană, îi știu dedesubturile și complexitatea.

Nu îi știam însă, iată, felul simplu în care poate fi influențat.

Visul, expresia sa cea mai vie, poate fi influențată nu doar de conștient. Ceea ce se petrece în timpul în care rațiunea adoarme contează.

Am pornit un experiment simplu. Monitorizarea somnului cu o brățară, versus lista de piese pe care o ascultam până dimineață.

Am descoperit că piesele pe care nu le cunoșteam mă păstrau semitreaz (în limbajul brățării “light sleep”), iar cele cunoscute mă făceau să visez sau să dorm profund.

Asta este de abia prima observație după o metodă științifică (repetitivă, în aceleași condiții).

De exemplu, noaptea trecută am avut așa:

Lena – Henriette Yvonne Stahl
O afacere pe cinste – Celina Petrescu
Răposatul – Branislav Nusic
O zi din după amiaza lumii – William Saroyan
Împrăștiind veștile – Lady Gregory
Niște țărani – Dinu Săraru
Caravana cinematografică – Ioan Groșan